Am petrecut o lună jumate în Palestina, în vara lui 2025. Aici sunt ultimele gânduri despre această experiență, scrise cât încă eram acolo. Finalul a fost adăugat recent.

*

Poate că va suna paradoxal, dar există ceva în Palestina care te face să te simți ca acasă. Și să vrei să te întorci. Nu înțelegeam exact, când îmi povesteau prieteni care au fost aici de mai multe ori, de ce insistă să se întoarcă mereu. Dar e ceva ce te cheamă aici. Și nu vreau să vorbesc acum neapărat de emoția pe care am simțit-o când am văzut pentru prima dată un steag palestinian în Palestina. Sau de alte elemente clar politice care te ating, evident, mai ales când ajungi în sfârșit în locul despre care ai vorbit zilnic, ai ieșit în stradă, ai scris etc. Vreau să vorbesc acum despre viața de zi cu zi.

Nu știu ce îmi va lipsi cel mai mult. Agitația de dimineață din Orașul Vechi din Betleem, care arată că locul este încă plin de viață. Covrigii calzi cu susan și scorțișoară sau ka’ac, vânduți la magazinul de la capătul Străzii Stelei, dar și de către bătrânul care se plimba cu căruțul și întreba oamenii din jur.

După-amiezile petrecute cu prieteni palestinieni la Shamsalasel, bând limonana, mângâind cățelul Shams și urmărind apusul care se revarsă peste zona aceasta încă verde, stând în tăcere, până când unul dintre noi spune: „Ar fi și mai frumos fără Zid”. Diminețile care ne-au prins povestind la colțul străzii.

Prânzurile când încercam să răstorn makluba astfel încât să se păstreze forma. După-amiaza când am învățat să împăturesc warak dawali, în casa unei femei dintr-o tabără de refugiați, care încerca să mă învețe arabă în timp ce mă învăța să gătesc și în timp ce îmi povestea viața ei. Ceaiul proaspăt (și dulce) de mentă. Sendvișurile cu falafel.

Oamenii care nu te cunosc, dar îți zâmbesc spunând „Pace ție”. Sau cei care îți urează „Bine ai venit în Palestina”. Și copiii - cu care e atât de ușor să te împrietenești. Am avut de atâtea ori acest dialog și niciodată nu mă satur de el:

— Bună! Cum te cheamă? De unde ești?

— ...

— Eu sunt ... și sunt din Palestina! Cum se numește mama ta? Dar tatăl? Dar sora? Câți frați ai? Câți ani ai? Cât stai aici? Barcelona sau Real Madrid? Israel sau Falastin?

Copilul care m-a rugat să îi fac o poză în fața checkpointului cu muniție AI din Hebron. Băiețelul care arunca cu pietre în tabăra de refugiați Deisha. Fetița care m-a învățat să dansez dabke, deși ea nu vorbea engleză, iar eu nu vorbeam arabă, însă a reușit să îmi comunice instrucțiunile și să formăm un limbaj comun. Bătrânul care povestea nostalgic despre o cântăreață de care era îndrăgostit în tinerețe, când totul era, evident, altfel. Băieții cu tatuaje cu mitraliere. Toate pisicile (foarte multe!) de pe străzi, libere, nedomesticite.

Mirosul cafelei arabe și toți oamenii care te primesc în casele lor și te servesc cu cafea, ceai, apă rece (care se găsește atât de rar!) și ma’alouf. Piețele aglomerate din Ramallah și Nablus și vânzătorii care strigă: „Pepene verde - x shekeli”.

Chemarea la rugăciune care se aude de cinci ori pe zi de la moschee – o rutină care aduce liniște. Toți pereții cu versuri de poezie în arabă. Cactușii – peste tot. Oriunde vezi cactuși în beton, obișnuia să fie cândva o casă palestiniană, mi-a spus odată cineva.

Orezul cu gust de scorțișoară. Pâinica cu mult za’atar și ulei de măsline, manakeesh – „pizza” palestiniană. Felul în care mulțumesc oamenii - „Shukran” și cu mâna dreaptă pe inimă, atât de personal și intim! Supa de moolokhia, această plantă asemănătoare probabil cu ceea ce ar fi la noi urzicile.

Toate scările și dealurile și văile pe care le străbați prin căldura dogoritoare și care îți aduc aminte parțial de Cluj. Doar parțial pentru că aici leagă familii ce trăiesc în case vechi, încă din piatră, care păstrează încă amintirea tuturor timpurilor prin care au trecut și unde spiritul de comunitate este încă viu.

Oamenii care stau de vorbă pe pragul casei - nu întotdeauna doar despre politică, ci și despre viața de zi cu zi. Și îmi amintesc de ceea ce îmi spunea un librar la un moment dat, că scriitorii palestinieni nu vor să scrie tot timpul despre politică. Uneori vor să scrie doar despre iubire, despre zâmbete, despre viața de zi cu zi. Care se întrepătrunde, bineînțeles, cu politica, pentru că nu se poate altfel când viața ta este tot timpul prinsă într-un sistem colonial brutal. Dar chiar și așa, viața își continuă cursul firesc. Precum iasomia care se cațără pe clădirile vechi sau își croiește drum prin piatră. Viața palestinienilor continuă.

Am vrut ca ultimele pagini de jurnal să fie un pic altfel și să ilustreze o altă fațetă a vieții în Palestina, căci cred că a descrie oamenii numai prin filtrul de victime sau rezistenți reprezintă un reducționism identitar. Am vrut să descriu viața care, de fapt, nu poate fi transmisă aici, în cuvinte, de la distanță. Trebuie să mergeți acolo ca să vedeți și voi.

În ciuda tuturor pregătirilor mele, la ieșirea din israel mi-au lipit pe pașaport un sticker cu risc de securitate ridicat și m-au interogat foarte dur, deci nu știu dacă mă voi putea întoarce prea curând. Poate pe altă cale. Sau poate când Palestina va fi liberă. Dar până atunci, vă încurajez să mergeți și să vedeți cu ochii voștri. Și ocupația, dar și reziliența. Evident că nu ai nevoie să vezi ca să fii solidar. Dar ai nevoie să vezi ca să crezi că viața își urmează cursul firesc, chiar și în mijlocul distrugerii de neînchipuit. Și că palestinienii ne învață, într-adevăr, viața.

Taberele de refugiați sunt probabil un microcosmos a ceea ce înseamnă Palestina. Acolo vei vedea cel mai direct condițiile extrem de dificile în care trăiesc oamenii. Dar tot acolo vei învăța și despre rezistență.

Am fost în câteva tabere de refugiați din Betleem și Nablus. Voi povesti mai jos despre fiecare dintre aceste experiențe. În Jenin nu se poate ajunge, bineînțeles. Am încercat să merg și în tabăra de refugiați din Tulkarem. A durat vreo trei ore drumul spre oraș, pentru că aproape toate intrările erau închise. Armata desfășura un raid prin oraș și nu am reușit să ajung în tabăra de refugiați de acolo, ba chiar la plecare mai multe mașini ale armatei au blocat strada.

Dar oricum, să vezi chiar și una dintre aceste tabere de refugiați îți spune deja tot ce trebuie să știi despre ocupația israeliană și nedreptățile la care sunt supuși zilnic palestinienii.

Dheisha, Betleem

Dheisha este prima tabără de refugiați pe care am vizitat-o. Ce am văzut aici, alături de ce am văzut în orașul Hebron, sunt cele mai intense experiențe pe care le-am trăit în Cisiordania. Cele care au rămas cu mine cel mai puternic.

Casele înghesuite. Pereții plini de viață - inscripționați cu mesaje politice. Figurile martirilor. Inclusiv portretul unui băiețel ucis acum câteva luni în timpul unui raid. Incursiunile constante ale armatei în tabără. Amenințările constante. Teama de zi cu zi a oamenilor. Dar și speranța pentru zile mai bune.

La un moment dat am ajuns să vorbesc despre artă cu unul dintre băieții care mi-a făcut turul taberei. Pentru că zidurile sunt acum toate decorate cu simboluri și citate despre rezistență sau cu portrete ale unor figuri revoluționare. Oamenii au folosit zidurile inclusiv pentru a transmite știri care nu puteau fi difuzate altfel. Când a început acest proiect, armata israeliană nu a fost de acord, bineînțeles, și a încercat de mai multe ori să distrugă imaginile, dar au revenit, mereu mai puternice. V. îmi spune că aici arta chiar este o formă de rezistență. În special când în procesul acesta de epurare etnică vor să distrugă tot ce ține de identitatea palestiniană. „Atunci e cu atât mai important să prezervăm aceste simboluri și să le dăm mai departe”, zice el în continuare.

La intrarea în tabără, există un mic spațiu din sârmă ghimpată. În interior sunt cheile de la casele furate ale palestinienilor care au devenit refugiați la Dheisha după Nakba. Această sârmă ghimpată este cea pe care forțele sioniste au folosit-o, la începuturile taberei, pentru a o înconjura și a o transforma într-o adevărată închisoare. Gardul a fost înlăturat în urma acordurilor Oslo, când a luat naștere Autoritatea Palestiniană, dar asta nu înseamnă că oamenii de acolo nu trăiesc în continuare într-o închisoare în aer liber.

„Vezi muntele de acolo?”, mă întreabă V. „Dacă mergem acolo, vom fi împușcați. Vezi casele acelea? Sunt ale lor. Ale lor nu au bidoane pentru a colecta apa, ba chiar ne blochează și nouă accesul. Apa din tabără sosește de fapt o dată la 20 de zile. Dacă în această perioadă ți-ai terminat rația, nu ai ce face”.

Tinerii din tabără se organizează, însă, într-un centru comunitar, numit Laylac, unde au loc diverse activități artistice și educative pentru cei mai mici dintre locuitori și unde voluntari internaționali sunt încurajați să se alăture.

Am discutat cu mai multe organizații din Cisiordania, dar mi-a atras atenția în mod special modul în care se organizează și funcționează Laylac: grassroots, cu cât mai puțin sprijin extern (inclusiv financiar), cu accent pe împuternicirea comunității locale.

Al-Azza, Betleem

Al-Azza este cea mai mică tabără de refugiați din Cisiordania, dar și una dintre cele mai dens populate.

Din păcate, nu am apucat să explorez foarte mult tabăra propriu-zisă, pentru că mi-am petrecut tot timpul cât am fost acolo cu una dintre locuitoare, Echlas. În casa ei, am râs, am povestit, am gătit - m-a învățat să gătesc warak dawali, am mâncat împreună... și așa au trecut șapte ore.

Mi-a rămas în minte unul dintre lucrurile pe care le spunea în timp ce îmi povestea despre viața ei:

„Ocupația este ocupație, dar în nuanțe diferite. A fost ocupație și când eu eram copil, dar acum și-au dezvoltat tacticile de agresiune.”

Echlas caută tot timpul voluntari care să o ajute în activitățile de zi cu zi. Poate să vă învețe arabă și să gătiți mâncare palestiniană tradițională. Oferă și lecții de arabă online, deci chiar dacă nu mergeți în Palestina, vă încurajez puternic să apelați la ea. E una dintre cele mai calde persoane pe care le-am cunoscut.

Balata, Nablus

Balata este cea mai dens populată tabără de refugiați din Cisiordania. Inițial trebuia să adăpostească 5000 de oameni, dar acum locuiesc aici 33 000 de refugiați palestinieni. Pentru că tabăra nu s-a mai extins din momentul creării sale, oamenii au trebuit să își construiască noi case pe verticală, prin urmare au adăugat etaje superioare și au înălțat construcțiile existente.

Deci ce vei vedea acum în tabără sunt case înalte și străzi extrem de înguste. Nu pătrunde lumina, există mucegai, oamenii nu au intimitate. Vecinii știu totul unii despre alții, ce vorbesc, ce gătesc. Nu există secrete. Străzile sunt atât de înguste încât oamenii mută mobilierul de pe un acoperiș pe altul, pentru că nu au loc pe stradă. Școlile sunt, de asemenea, suprapopulate, uneori cu 50 de elevi într-o clasă.

Nici din Balata nu lipsesc afișele cu martiri, care se găsesc pe toate zidurile taberei.

Askar, Nablus

În Nablus situația este foarte diferită față de Betleem și, în general de fapt, în orașele din nord și în taberele de refugiați de aici. Un tânăr din tabăra de refugiați Askar din Nablus îmi spunea că aici a fost mereu epicentrul rezistenței, că orașul în sine te obligă să faci asta, pentru că nu prea ai alte opțiuni. În schimb, Betleem și Ramallah sunt mult mai capitaliste, zicea el. „Dar aici nu avem ce altceva să facem decât artă și rezistență”.

Își continuă relatarea aducând aminte de istoria îndelungată a suferinței palestinienilor: „Am trăit mai multe Nakba. Acum suntem martori la ce urmează să ni se întâmple”, făcând și el referire la ceea ce mi-au zis deja mai mulți palestinieni care trăiesc în Cisiordania - teama de extinderea campaniei genocidare israeliene.

Un alt locuitor al taberei îmi povestește cum și-a pierdut fratele, care a murit la 5 metri de ambulanța ce nu a putut ajunge la el din cauza unui checkpoint. În partea estică a orașului Nablus nu există niciun spital, toate sunt în partea de vest. Ambulanțele ajung foarte greu dintr-o parte în alta, din cauza checkpointurilor care divizează orașul și a restricțiilor de circulație impuse de armata israeliană.

Acum oamenii din comunitatea locală au făcut crowdfunding și au cumpărat o ambulanță care să opereze în partea de est a orașului, ceea ce se întâmplă deja de un an, și a fost un ajutor de nădejde pentru mulți bolnavi. Acum oamenii încearcă să pună pe picioare și un centru medical. Servicii de bază, precum accesul gratuit la sănătate, nu sunt asigurate de Autoritatea Palestiniană care le-a zis că nu ar putea să plătească salariile personalului din acest centru, chiar dacă oamenii reușesc să îl construiască singuri.

Un alt locuitor al taberei de refugiați vorbește despre situația globală și despre impunitatea Israelului:

„În acest moment, nimeni nu îi poate opri pe Netanyahu, pe israelieni și americani. Noi vedem ce se întâmplă în lume - toate demonstrațiile care au loc sunt bune - dar nimic nu îi poate opri.”

Când armata israeliană a făcut raiduri militare în Askar, au amenințat oamenii că vor face aici ce au făcut și în Jenin și Tulkarem. Zilnic au loc oricum diverse atacuri ale IOF-ului în tabără, care deseori se folosește de pretextul că luptătorii palestinieni ar profita de înghesuiala din tabără pentru a se ascunde printre aceste străduțe foarte înguste.

„Ne confruntăm cu multe situații dificile, dar vom rămâne aici. Soldații vin de câteva ori pe săptămână. De cele mai multe ori nu vin pentru ceva specific, ci doar pentru a arăta că ei controlează viața oamenilor de aici.”

Merg inclusiv în școlile UNRWA, pentru a speria copiii și profesorii. În plus, în ultimii doi ani, au ucis vreo 20 persoane din tabăra de refugiați Askar, cu vârste cuprinse între 9 și 70 de ani, și au arestat în jur de 100.

În Askar, am vizitat și Dar Al Funun, un centru artistic și educațional, esențial mai ales pentru copii, care învață astfel să se exprime artistic, prin muzică, dans, teatru. Am participat la câteva dintre lecțiile lor de dabke. În mijlocul suferinței și distrugerii, copiii învață astfel să își exprime identitatea palestiniană și să se bucure de viața de zi cu zi.

Am vizitat timp de mai multe zile câteva orașe din ceea ce palestinienii numesc „48”, adică Palestina istorică, dinainte de crearea statului israelian. Acum aceste orașe sunt considerate israeliene. Acolo trăiesc în continuare unii palestinieni cărora li s-a acordat cetățenie israeliană. Am povestit cu câțiva dintre ei despre ce înseamnă o identitate fragmentată, dar și despre luptele lor de zi cu zi. Redau aici cuvintele lui R., care descriu foarte bine întreaga situația, apoi mai jos câteva relatări scurte din fiecare oraș:

„În 48 nu există luptă directă cu opresorul, nu îți poți externaliza furia.” și „Lumea nu știe ce se întâmplă în toată Palestina, ei cred că este vorba doar Gaza. Dar nimeni nu este liber până când nu suntem toți liberi”.

Haifa

În Haifa am avut o senzație foarte similară cu ce am simțit când am ajuns în Ierusalim. Pe plaja unde sunt arborate steaguri israeliene, viața oamenilor se desfășoară normal. Am stat puțin timp aici după ce mi-am dat seama că atrag prea mult atenția pentru că sunt singura persoană care se oprește la stickerele cu soldați de pe ziduri. Prin care sunt comemorați. Nu se menționează 7 octombrie, nu vor ca această dată să capete importanță, se spune „războiul săbiilor de fier” sau „războiul împotriva organizației teroriste”. Pe lângă acestea, sunt și anunțuri de recrutare în armată. Pe plajă. Nimic neobișnuit.

De fapt, chiar acum se plimbă prin jur doi bărbați care își poartă ostentativ puștile la spate. Din nou, prezența lor e atât de normalizată încât nimeni nu îi privește ciudat. În timp ce copiii se joacă, oamenii râd, lumea își vede de viață, prezența unor arme trece neobservată, pe când ar trebui - zic eu - să scandalizeze.

Tantura

Acum câteva luni, circula pe social media o poză cu plaja din Tel Aviv, unde oamenii se relaxează și își văd de viață, deși la câțiva zeci de kilometri de ei este o închisoare în aer liber unde se petrece un genocid.

Astăzi am în fața ochilor o plajă unde oamenii se relaxează și își văd de viață, pășind peste gropi comune. Normalitatea lor este decupată complet de tragedia masacrului de la Tantura, unde acum își parchează mașinile, peste locurile unde au fost uciși și îngropați locuitorii palestinieni ai acestui sat.

Masacrul de la Tantura a avut loc pe 22 și 23 mai 1948, când locuitorii acestui sat au fost uciși de către milițiile sioniste. Am discutat cu T., care mi-a povestit despre experiența mamei sale, una dintre puținele supraviețuitoare ale acestui masacru. Mama sa avea atunci 18 ani și a fost martoră la atacurile sioniștilor, care au înconjurat satul și au aruncat grenade. După aceea, au aliniat femeile pe plajă și le-au forțat să își predea bijuteriile. Pe câteva le-au luat deoparte și le-au violat. Au ucis mare parte din bărbați și băieți, inclusiv pe tatăl lui T. Pe cei rămași în viață i-au pus să sape gropile comune, pentru a arunca acolo cadavrele martirilor. T. mărturisește că o întristează teribil să vadă cum s-a construit această parcare, iar mașinile stau pur și simplu peste mormintele acelor oameni, inclusiv peste cel al tatălui său. Femeile și copiii care au reușit să evadeze s-au refugiat în satele din apropiere.

T. a încercat de mai mulți ani, mai ales de când a murit mama sa, să convingă administrația locală (israeliană, evident) să ridice un monument aici, în amintirea victimelor masacrului de la Tantura, dar au refuzat. În schimb, la școala din Tantura există un monument ridicat în amintirea soldaților sioniști care au comis masacrul atunci. Aceasta îmi spune:

„Când vine vorba de palestinieni și de Nakba, nu există niciun simbol care să îți aducă aminte. Nakba încă se desfășoară pentru palestinieni.

Jaffa

Am avut senzația aceasta și înainte, în timp ce vizitam Lufta, un sat palestinian depopulat și distrus complet în 48, dar care mai păstrează ruinele caselor de atunci. Am avut senzația aceasta și când am condus o zi întreagă prin Valea Iordanului, urmărind toate locurile unde acum există o așezare israeliană sau un outpost, peste rămășițele unei comunități palestiniene. Dar am avut aceeași senzație și azi, plimbându-mă prin Jaffa, în Palestina istorică sau în ceea ce se numește acum Israel. Senzația că urmărești o fantomă. Un gol imens în acest spațiu care arată foarte familiar, dar țipă a absență. E ceva ce cauți și te bântuie și simți greutatea în aer, dar nu îți dai seama imediat. Că pășești printre ruine. Și te întrebi: cum pot oamenii aceștia trăi aici? Cum pot să se bucure de o zi la plajă când sunt la 45 min distanță de Gaza? Cum poate asta să fie normalitatea?

Vechiul Oraș din Jaffa arată foarte diferit față de locurile cu același nume din alte orașe palestiniene vizitate. Aici nu există nimic care să aducă aminte de identitatea sau cultura palestiniană. Dacă în alte locuri vedeai graffitti-uri cu citate și simboluri ale rezistenței sau poze ale martirilor, aici vei găsi numai afișe capitaliste, totul frumos și ordonat, dar niciun semn de viață, practic.

Niciun semn că locul acesta e viu. Statuia lui Napoleon, de la intrarea în Vechiul Oraș, e ruptă complet din peisaj. Culorile alb și albastru îți aduc aminte imediat unde vor să fii, nu unde ești, căci ești în Palestina, chiar dacă nu aceasta este narațiunea dominantă. Cineva care are casa în Vechiul Oraș nu are voie să o vopsească decât în culorile alb, albastru sau roșu.

În Centrul Vechi din Jaffa există o singură cafenea palestiniană, iar pe ușa de vizavi de ea, a fost lipit un sticker un „bring them home”.

În Jaffa am discutat cu H., un membru al partidului Balad, care se vrea a fi un partid de stânga, orientat spre a face „din Israel o democrație adevărată, un stat pentru cetățenii săi, care recunoaște ambele părți”. Din această cauză, e considerat un partid extremist și se încearcă interzicerea sa la alegeri.

H. și-a început pledoaria prin a spune: „Trăim conflictul, nu ne gândim la el”, apoi a povestit mai multe despre situația unică din Jaffa, pe care o vede ca pe un microcosmos al conflictului israeliano-palestinian, și un exemplu concret de apartheid:

„Treci pur și simplu cu mașina și poți vedea asta foarte clar: cartierele arabe sunt mult mai sărace. Unele nu au nici măcar electricitate. Nu există nici măcar un singur cartier arab care să aibă standarde de trai mai ridicate decât cartierele evreiești. În orașele arabe nu există nici măcar o gară, deși trenul există în Palestina încă din perioada otomană. Și totuși, au nevoie de noi ca muncitori. În orașele arabe nu există, de asemenea, niciun spital, deși ei își construiesc multe. Ignoră complet nevoile și interesele noastre. Nu există nicio universitate arabă în Israel. Nu există niciun editor arab la ziarul Haaretz. Rasismul și discriminarea față de noi se văd peste tot.”

Istoria colonizării

H. vorbește despre cum a început să fie colonizat orașul Jaffa. Primele valuri de sioniști căutau orașe dezvoltate în care să se așeze. Jaffa avea cea mai mare populație și era cel mai important centru cultural și economic, datorită portului prin care circulau mărfurile. Acum acest port are un rol marginal.

Vorbește și despre portocalele din Jaffa, faimosul motiv literar întâlnit în operele palestiniene. Acestea au fost pe la 1900 cel mai important brand din lume. Existau peste tot portocale, dar nu puteau fi exportate din cauză că aveau coaja subțire și se stricau repede. Dar ce a făcut portocalele din Jaffa să fie deosebite era coaja lor mai groasă, shamouti în arabă, o mutație biologică probabil, dar care a schimbat pentru totdeauna traiectoria orașului, întrucât au început să fie vândute în toată Europa. Pentru a avea o imagine mai clară asupra acestui fenomen, în 1930 palestinienii din Jaffa exportau în fiecare an 5 milioane de lădițe de portocale. Situația economică a devenit una mai prosperă, orașul creștea economic și demografic. Exista și turism din motive religioase.

Pentru că Jaffa era un oraș atât de important, a fost ales de coloniști. Mai mult de 40% din așezările israeliene au fost construite în jurul acestui oraș. Apoi, Planul Partiției nu a stabilit foarte clar granița dintre ceea ce devenea Tel Aviv și Jaffa, iar Tel Aviv creștea practic în interiorul Jaffa, furând tot mai mult din pământul palestinienilor. „Cum poți separa granițele, dacă sunt aceleași granițe?”, zice H.

Sioniștii și-au dat seama, însă, că Jaffa avea o populație palestiniană prea numeroasă și nu puteau astfel să îl ocupe, așa că au bombardat orașul din toate părțile și au expulzat aproximativ 95% din populația palestiniană nativă, mulți dintre ei în Gaza.

Toți palestinienii din Jaffa au rude în Gaza.

„Imaginează-ți cum se simte pentru noi să fim aici, atât de aproape, dar să trăim practic în statul israelian și să nu avem voie să plângem pentru familiile noastre, să nu putem nici măcar să organizăm un protest împotriva genocidului”.

Povestind despre Nakba, H. spune că au existat de fapt 3 catastrofe una despre alta.

„Când vorbești despre oameni doar în numere, e greu să înțelegi. Imaginează-ți că te trezești într-o dimineață și lumea ta, cu tot ce era omenesc în ea, a dispărut. Într-o secundă am devenit o minoritate în propria noastră țară. Ocupantul nostru spune că poporul nostru nu a existat niciodată. Ne-am pierdut identitatea națională. Ne numesc arabii Israelului, de parcă Israel ar avea arabi.”

Vorbește în continuare despre cum puținii palestinieni care au rămas aici după Nakba au fost înghesuiți într-un spațiu de un kilometru pătrat pe plajă, îngrădiți și sub control militar. Se numea ghetoul Ajami. Cei de aici nu aveau niciun fel de drepturi și aveau nevoie de un permis special numai pentru a merge în cartierul din apropiere. Un copil de 10 ani a fost împușcat cu 10 gloanțe pentru că a încercat să treacă gardul pentru a înota.

A doua mare catastrofă, după războiul din 1948 și Nakba, este ocupația. În acest sens, un rol fundamental l-a jucat Legea proprietății absente, prin care funcționari israelieni erau trimiși în casele palestiniene pentru verificări și recensământ, iar dacă oamenii nu erau acasă, li se luau drepturile de proprietate. Dar palestinienii fuseseră expulzați, așa că bineînțeles că erau goale casele. A doua catastrofă este, deci, distrugerea economică, întrucât acești oameni au pierdut totul atunci.

„Ceea ce Israel numește coexistență este a treia catastrofă. Bunicul nostru a locuit în aceeași casă cu inamicul și l-a văzut îmbrăcându-și uniforma militară. Noi acum locuim în același bloc cu inamicul.”

În 1950 orașul Jaffa a fost anexat și deschis către cetățenii israelieni, apoi a început procesul de „israelizare”, s-au schimbat denumirile străzilor și s-a încercat ștergerea oricărei urme a identității și memoriei colective palestiniene.

Nazareth

„Cea mai mare suferință a noastră este să fim fragmentați și separați de semenii noștri din Cisiordania și Gaza”, îmi spune U., o palestiniancă cu cetățenie israeliană care trăiește în Nazareth, un oraș palestinian la origine, dar care acum face parte din statul israelian.

În 1948, 1,6 milioane de palestinieni au primit cetățenie israeliană. Ilan Pappé îi numește pe aceștia „palestinienii uitați”. Pentru că deși teoretic sunt cetățeni ai statului israelian, asta nu le oferă neapărat mai multe drepturi sau privilegii, ci sunt în continuare o minoritate, sunt segregați de poporul lor și trăiesc o identitate fragmentată. Nu îmi pot imagina cât de dificil trebuie să le fie. „Aici trăim cu dușmanul, mâncăm cu dușmanul, învățăm cu dușmanul”, spune U. Aici lupta nu poate fi exteriorizată, o păstrezi în interiorul tău.

În Nazareth trăiesc acum 80 000 de palestinieni, dar aici nu există nicio zonă industrială și niciun plan al administrației locale de a îmbunătăți condițiile de trai ale palestinienilor. Lângă Nazareth, se află Nof HaGalil, un settlement construit în 1957, unde acum trăiesc peste 45 000 de coloniști israelieni. Acolo au 5 zone industriale și se bucură de planurile de construcție a unui tren. U. numește asta, prin raportare la palestinieni, excludere economică și accentuează faptul că în urmă cu câteva luni a fost ales un primar sionist extremist, care va face tot posibilul pentru a înrăutăți situația palestinienilor din zonă.

U. numește Nazareth un centru politic. Sau cel puțin așa obișnuia să fie. Dar protestele pașnice din trecut au fost reprimate violent. Acum oamenilor le este teamă să protesteze sau să fie activi politic. Dar găsesc alte modalități de a își face vocea auzită. Aici lupta se duce inclusiv prin revendicarea dreptului de a scrie un mesaj pe zidurile orașului. Care sunt goale, în principiu. Adică văruite în alb. Sloganurile palestiniene au fost acoperite. Mesajele politice au fost șterse. Până și un mic desen cu steagul palestinian este acoperit. Și asta s-a întâmplat de mai multe ori. Se tot șterge, iar oamenii scriu și desenează iar.

Nazareth mi-a amintit de Hebron. Și aici multe magazine palestiniene au fost închise, ba chiar în porțile unuia dintre ele se pot observa urme de gloanțe, pe lângă nelipsitele stickere cu propaganda israeliană.

Situația politică de aici e foarte instabilă și, deși Nazareth este al doilea oraș cu cea mai mare populație palestiniană din Israel, multă lume începe să plece. Oamenilor le este teamă să mai rămână aici căci nu se simt în siguranță U. îmi spune: „Mă gândesc o grămadă înainte să îmi trimit fiul să cumpere pâine.” Pentru că știe că e posibil să nu se mai întoarcă. În același timp, însă, își învață mereu copiii că legile sunt făcute pentru a fi încălcate.

Identități fragmentate

Îmi vorbește și despre procesul de „israelizare” a palestinienilor, care nici măcar nu sunt numiți așa. Palestinieni. Ci se referă la ei ca „israelieni arabi”. Sunt numiți israelieni oficial, ceea ce creează o mare problemă identitară. „Suntem israelieni? Suntem palestinieni?” - e o întrebare frecventă pe care și-o pun oamenii, conform lui U.

În acest climat, „rezistența devine parte din identitatea ta”, continuă U. mărturia sa. Pentru că „dacă nu ai suficient Sumud [trad. perseverență, determinare], nu ai o viață deloc.”

În Nazareth am discutat și cu câțiva tineri palestinieni, care au vorbit despre sistemul de învățământ israelian și despre normalizare. P. povestea cum simte adesea că palestinienii din Cisiordania sunt reticenți față de palestinienii care trăiesc în Israel pentru că ar avea mai multe privilegii, dar pentru ea, acest lucru nu se întâmplă concret. Vorbește și despre fragmentare și diviziune ca tactici de consolidare a opresiunii: „Ceea ce ne conectează cel mai mult este opresiunea noastră, dar avem experiențe diferite”.

P. își amintește protestele din 2021 ca fiind unul dintre singurele momente când a simțit că se poate exprima liber, deși atunci mulți palestinieni au fost arestați doar pentru o postare pe social media, la fel cum se întâmplă și azi, de altfel.

Am discutat și cu O., o tânără de 23 de ani care a fost deja arestată de trei ori, care a vorbit despre cum se raportează la identitatea sa fragmentată, dar și despre legătura care ajunge să se creeze între suferință/ opresiune și identitatea palestiniană „Mi-am promis că nu voi mai măsura cât de palestiniancă sunt după cât de mult sufăr. Nu trebuie să suferi ca să câștigi numele palestinian.”

Și am mai povestit cu un băiețel care încă este la școală gimnazială. Spunea că adesea când este întrebat de unde vine, îi e teamă să răspundă Palestina, dar nu vrea nici să zică Israel, așa că răspunde „Orientul Mijlociu”.

Povestind despre experiențele lor ca studente și studenți, respectiv elevi, mi-au zis că la examenul de eduație civică, au primit întrebări despre 7 oct, dar altfel, la cursurile de istorie, nu învață nimic despre Palestina pentru că toate unitățile de învățământ urmează curriculumul israelian.

Am povestit vreo patru ore și a fost o sesiune încărcată emoțional. Cred că nu se vorbește suficient despre suferința și oprimarea palestinienilor care trăiesc în ceea ce este numit acum statul israelian. La fel cum nu se vorbește suficient nici despre dreptul la întoarcere al refugiaților palestinieni care au fost expulzați în timpul Nakba.

Anyway, să vii în Haifa, Jaffa, Tantura sau Nazareth e foarte diferit față de Ramallah, Betleem, Hebron, Nablus sau alte orașe palestiniene pe care le-am explorat zilele acestea. Adică și acestea din urmă sunt frecvent ținta atacurilor armatei și ale coloniștilor. Dar în 48 e o discrepanță puternică între ce știi și ce vezi. Știi că ești în Palestina, dar privești în jurul tău și vezi foarte multe simboluri israeliene sau elemente din narațiunea israeliană. Iar vocea sau perspectiva palestiniană lipsește. Sau mai degrabă este redusă la tăcere. La fel ca mesajele politice șterse din Nazareth.

Dar până și prezența acestor simboluri israeliene sau a armelor coloniștilor ar trebui să fie un semnal de alarmă. Că există un element lipsă în acest cadru. Că există un gol. Vei simți foarte puternic asta dacă vii aici. E ce ziceam și la început de fapt. Un gol care țipă, senzația că pășești printre ruine. Chiar dacă ești înconjurat de blocuri imense sau de o infrastructură urbană bine dezvoltată. Pentru cine? Clar nu pentru palestinieni, clar nu pentru toată lumea.

Ca să ajungi în Al-Quds (denumirea arabă pentru Ierusalim) din Betleem, trebuie să treci prin checkpointul 300, unul dintre cele mai aglomerate din Cisiordania. Poți lua un taxi până acolo sau un autobuz, dar trebuie să cobori la checkpoint, să treci printr-un control de securitate foarte strict, asemănător celui de la aeroport, apoi să iei autobuzul către Al-Quds. M-am hotărât să fac această călătorie într-o sâmbătă dimineață (când checkpointul se închide la 11, 12 sau 13, în funcție de dispoziția soldaților).

Fiind Shabat, nu era foarte aglomerat și nici nu am primit foarte multe întrebări, soldații erau în mood de sărbătoare și așteptau să li se termine tura. După ce am ieșit din unitatea militară în care se află checkpointul și m-am urcat în autobuz, la 3 min de mers, am văzut deja un indicator rutier care semnala că ne aflăm în „Ierusalim”. Foarte ciudat cât de aproape sunt aceste două locuri, dar timpul de așteptare și toate măsurile de „securitate” de la punctul de control le fac să pară foarte departe.

Prima dată am fost cu un taxi palestinian până la intrarea rutieră către checkpoint, apoi după verificări, am luat autobuzul palestinian. A doua oară când am mers în Al-Quds, am luat autobuzul din Beit Jala, dar tot am oprit la checkpoint, ne-am dat jos cu toții, ne-au controlat documentele de identitate, soldați înarmați au verificat autobuzul, apoi ne-am urcat și am continuat călătoria.

*

„Nu doar în Gaza, ci au lansat un nou război și în Cisiordania, mai ales în Ierusalimul de Est”, îmi povestește Y., un rezident din Ierusalim, în timp ce ne plimbăm împreună prin oraș. De fapt, am auzit asta des în ultimul timp: oamenii se tem că genocidul din Gaza va fi extins în Cisiordania, ei văd deja intensificarea violențelor israeliene în regiune. Pe de o parte, aceștia îmi spun că e foarte important ca atenția noastră să fie îndreptată și spre ce se întâmplă aici, în Cisiordania. Pe de altă parte, mereu aduc vorba de Gaza și încep să se simtă prost să vorbească despre suferința lor, căci zic că nimic nu se compară cu genocidul de acolo.

Dar pentru că noi nu trăim niciuna din aceste suferințe, cred că e validă observația că atenția noastră trebuie să fie îndreptată spre toată Palestina istorică și spre toate tipurile de violențe cu care se confruntă palestinienii, fie că sunt din Gaza, fie că sunt din Cisiordania și Ierusalim, fie că sunt din 48 sau din așa-numitul Israel.

Pășind printre ruine: satul Lifta, un simbol pentru Nakba

Astăzi am explorat Lifta, un sat palestinian depopulat în 1948, care mai păstrează ruinele caselor de atunci. Este un sat mai vechi decât statul israelian, care era locuit de mai bine de 2000 de ani.

Străbătută de Linia Verde, Lifta este formată din două părți, dintre care una este legată de Ierusalimul de Est. Poziția sa strategică a impulsionat forțele sioniste să preia controlul asupra satului, crezând că dacă vor controla Lifta, vor ajunge să controleze și Ierusalimul.

Înainte să aibă loc masacrele milițiilor israeliene din timpul Nakba, 3000 de oameni locuiau aici, în ceea ce era atunci unul din cele mai populate sate din regiune, dar și o zonă foarte propice pentru agricultură.

În 2001, Autoritatea funciară israeliană a inițiat un proiect pentru a transforma Lifta într-un cartier pentru bogați, dorind să construiască aici 252 de vile. Palestinienii originari din Lifta s-au opus acestui proiect, pe care l-au contestat în instanță. După 4-5 de ani în care procesul s-a tot desfășurat, judecătorul a spus că nu au fost luate în considerare comorile arheologice din regiune, fiind un loc istoric, și că ar trebui să se facă o investigație în acest sens. Echipa de experți israelieni care au condus investigația au decis că într-adevăr, fiecare centimetru de aici are valență istorică și arheologică. Totuși, Israelul nu le-a permis acestor experți să facă publică investigația.

În 2015, s-a reușit stoparea proiectului și a fost prima dată când refugiații palestinieni au reușit să învingă autoritatea statului israelian. Împotriva proiectului s-au situat și activiști israelieni, ei le-au spus palestinienilor de plan, însă au zis că nu îi interesează problema refugiaților, ci prezervarea naturii frumoase din zonă. Palestinienii și-au dorit să înscrie Lifta pe lista UNESCO ca loc protejat și ar vrea, totodată, să primească mai mult sprijin pentru a putea prezerva casele foarte mari din piatră, unele din ele distruse, care sunt un simbol pentru Nakba.

Până acum 5 ani, oamenii veneau aici să curețe cimitirul, dar poliția israeliană le-a interzis după un timp să mai facă acest lucru. Obișnuiau, totodată, să vină la moschee și să se roage, dar a fost închisă.

Totodată, în casele abandonate din Lifta, în 67, israelienii au făcut găuri în tavane pentru ca oamenii să nu poată locui aici.

Poate părea că nu s-a întâmplat mare lucru în timpul acestei vizite prin Lifta. Aici nu am vorbit cu nimeni, e doar un sat pustiu până la urmă. Dar tocmai asta copleșește. Pustietatea acestui loc foarte frumos, de altfel. Și greutatea resimțită când te plimbi printre acești pereți foarte vechi și îți dai seama că ei au fost martorii Nakba. Și că palestinienii care au construit acești pereți nu pot să se întoarcă în casele lor. Deși unii dintre ei trăiesc foarte aproape. Dar legea proprietății absente îi împiedică. Pentru că, din punctul de vedere al statului israelian, după ce ești agresat și dat afară din casa ta, dacă nu ești acolo (adică în casa de unde ai fost alungat de către ei!) când vin în control, îți pierzi titlul de proprietate.

Foarte mulți din acești pereți au fost vandalizați. Printre graffitti-urile colorate, dar fără substrat, am găsit și unul puternic: un desen simplu cu steagul Palestinei și simbolul PFLP.

Sheikh Jarrah: „Acum ești într-o tabără de refugiați”

Am mers în Sheikh Jarrah pentru a asculta povestea lui I., o locuitoare de acolo, care mi-a vorbit atât despre protestele de acum câțiva ani, dar și despre situația foarte tulburătoare din prezent. În 2021, evacuările din Sheikh Jarrah au readus cauza palestiniană în atenția lumii. De atunci, însă, lucrurile nu s-au îmbunătățit foarte mult. Numai anul trecut au fost demolate o cincime din casele din cartier, iar restul au ordin de demolare. Astăzi în Sheikh Jarrah trăiesc 550 de oameni care sunt în risc de evacuare.

I. mă primește în casa ei și începe discuția prin a spune: „Bine ai venit! Acum ești într-o tabără de refugiați”. Toate cele 75 de familii care trăiesc aici sunt refugiați, iar casele lor au ordine de evacuare.

I. povestește cum după Nakba, familia sa a trăit într-o stare foarte mizeră. Au plecat din Haifa, la fel ca mulți palestinieni, doar cu câteva lucruri, crezând că se vor putea întoarce. Au primit un card de refugiați, cu care puteau primi de la UNRWA haine și mâncare.

În zona aceasta unde locuiesc acum, și-au construit case, după ce statul iordanian le-a dat pământ, iar UNRWA a sprijinit construirea locuințelor. După 3 ani, guvernul iordanian trebuia să înregistreze casele pe numele familiei, dar între timp a început războiul din 1967 și acest lucru nu s-a mai întâmplat. În 1967 Israelul a ocupat Ierusalimul de Est, iar coloniștii pretind că dețin acest pământ încă din 1875.

A urmat un proces între statul israelian și familia care locuia aici. Avocații palestinieni erau în grevă pentru că nu voiau să recunoască sistemul legal israelian, așa că nu au avut de ales decât să angajeze un avocat israelian și coloniștii au pierdut cazul.

Câțiva ani mai târziu, în 1979, au trimis în judecată alte familii. Avocatul lor făcuse o înțelegere cu avocatul coloniștilor, fără știrea familiei, că pot sta aici până la 3 generații, dar vor fi evacuați oricând daca va apărea un proiect care să necesite asta. Avocatul le-a zis că e mai bine astfel decât să fie evacuați imediat. Apoi au angajat un avocat palestinian. S-au dus în Turcia pentru a verifica arhiva din timpul stăpânirii otomane și nu au găsit niciun document conform căruia regimul israelian ar deține pământul.

În perioada 1972-2001 au avut loc sute de înfățișări la tribunal, dar nu au acceptat niciodată să discute drepturile de proprietate asupra pământului. După ce avocatul lor a făcut înțelegerea cu avocatul coloniștilor, asta a devenit norma.

În 2008-2009, au evacuat 13 familii pe baza acestui acord. În timp ce oamenii dormeau, au pus explozibil la ușă, au spart-o, au intrat și au ocupat casele.

În 2021 a avut loc un mare protest în Ierusalim împotriva acestor evacuări. Totul a început de la faptul că le-au interzis palestinienilor să stea în fața Porții Damascului de Ramadan. Ca reacție, au izbucnit proteste în solidaritate în toată lumea, iar liderii europeni le-au spus israelienilor să oprească proiectul, căci dacă nu va fi o nouă Intifada. În 2019 începuseră să facă land registration în Ierusalimul de Est, până atunci nu fusese niciun plan de construcții. Dar acum 225 de coloniști trăiesc aici și vor să conecteze Sheikh-Jarrah de Universitatea Hebron.

I. povestește cum toată copilăria sa a fost marcată de teama că „într-o zi aș putea să mă întorc acasă de la școală și ar putea să nu mai existe acasă”. Imaginează-ți ce înseamnă asta. „Să îți pierzi casa înseamnă să îți pierzi viața, istoria, prezentul și viitorul”. Acum, aceleași experiențe au fost transmise generației următoare. Nepoata sa, care are 14 ani, a fost arestată timp de doi ani, sub pretextul că agresează coloniștii. Povestește și despre alți doi nepoți ai săi, de 5 și 8 ani, care s-au dus la școală și când s-au întors, nu au mai găsit nimic acasă. „Peste 15 ani, cum pot eu să îi conving pe acești copii să trăim în pace cu israelienii? Generația viitoare va fi și mai radicală, și mai violentă, iar asta tot din cauza lor, a israelienilor.”

În Ierusalimul de Est trăiesc acum 250 000 de coloniști, în 16 settlements, iar 87% din pământul din Ierusalimul de Est este folosit de coloniști în proiecte de dezvoltare a așezărilor israeliene. Este important de reținut și că Israelul controlează acum aproximativ 95% din teritoriul Palestinei istorice. În plus, în legea israeliană, nu există proprietate individuală. Chiar și israelienii își construiesc casele și dețin clădirea, dar nu pământul. Tot pământul aparține guvernului, pentru că le este teamă că altfel ar putea fi vândut palestinienilor.

Trăind cu coloniștii alături este o provocare continuă pentru palestinienii de aici, care nu pot nici măcar să își lase copiii să se joace în curtea casei, căci vor fi atacați de coloniștii de alături, care au arme, câini ce atacă și grenade.

„La cine să mergem să ne plângem? Dușmanul nostru este curtea israeliană și, totuși, folosim sistemul legal israelian pentru a câștiga timp”.

Cu toate acestea, oamenii din cartier își găsesc speranța în grija reciprocă: „Avem un simț bun al comunității aici în zonă”. I. mărturisește că în schimb nu au încredere în statele europene și americane care susțin Israelul. Și că „Ce se întâmplă aici este responsabilitatea noastră, a tuturor”.

La final, aceasta îți reiterează poziția politică: „Suntem împotriva ocupației, nu împotriva evreilor sau israelienilor. Vreau să trăiesc cu tine, dar nu pot trăi cu cineva care ne-a luat sau vrea să ne ia casa.”

Silwan: „Aici genocidul e cu buldozere”

După Sheikh Jarrah, am fost și în Silwan, un alt cartier din Ierusalimul de Est care este foarte des ținta atacurilor coloniștilor și se află continuu sub riscul demolărilor. T., un membru al comunității de aici, își începe discursul prin aceeași referință la genocidul care are loc și în Cisiordania, cu precizarea: „Aici genocidul e cu buldozere, nu cu bombe”.

De la începutul lui 2024, 33 de case au fost demolate aici. T. se ocupa de întreținerea unui centru comunitar care oferea servicii pentru 1500 de beneficiari, dar acum și acesta a fost distrus, a doua oară chiar (!) și se încearcă din nou reconstruirea sa.

Prima dată a fost reconstruit la șapte luni după distrugere. „Nu ne oprim niciodată, chiar dacă ei distrug mereu”, spune T. entuziast. Au vrut să distrugă inclusiv locul de joacă din apropierea centrului, unde ne-am și întâlnit să povestim.

T. povestește cum în 2004 au declarat acest spațiu drept o zonă „gri”, revendicându-l ca un loc sfânt, unde regele David a pășit, așa că au început reconstrucția. În ciuda acestor motivații religioase, T. spune că distrugerea și toate violențele care au loc sunt politice și au legătură cu poziția strategică a cartierului Silwan, foarte aproape de Orașul Vechi din Al-Quds, de care este conectat prin tunele pe sub pământ.

Numeroase case din zonă au fost distruse, iar atacurile coloniștilor s-au intensificat și aceștia pot face oricând ce vor, fără să îi tragă nimeni la răspundere. Întrebat cum își continuă viața în acest mediu foarte ostil, T. răspunde: „În ciuda a tot, încă zâmbim. Speranța este singurul lucru pe care încercăm să îl oferim oamenilor pentru a putea supraviețui.”, apoi spune și că își ghidează existența după un citat din Mahmoud Darwish, care a devenit un fel de slogan personal: „Într-o zi vom fi ceea ce sperăm sau vrem să fim.”

Silwan: „Demolarea nu e doar despre pietre”

Tot în Silwan, am povestit și cu L., un alt locuitor, a cărui casă a fost distrusă deja de două ori, iar acum locuiește într-o rulotă în curtea casei sale.

Acesta povestește despre cum întregul spirit comunitar din sânul unei familii se rupe în urma demolării, care nu afectează doar clădirea propriu-zisă: „Zece oameni locuiau aici. Casa era plină de viață. După demolare, familia s-a fragmentat și fiecare s-a dus în altă parte. Nu e doar despre pietre. E vorba și de demolarea unei vieți, a amintirilor noastre. Acum nu mai avem acel sentiment al unei familii care trăiește împreună.”

Tot cartierul este în risc de demolare, din cauza lipsei autorizațiilor de construcție, care nu sunt oferite, însă, palestinienilor aproape niciodată. Iar după ce autoritățile israeliene le distrug oamenilor casele, le trimit apoi și factura pentru demolare. Lui L. îi cer să plătească 40.000 shekeli pentru buldozerul care i-a fărâmițat locuința și pentru că nu a plătit, i-au blocat contul bancar. Acesta a încercat să atragă atenția internațională asupra cazului său, se întâlnește frecvent cu diplomați și încearcă să apeleze la toate resursele posibile pentru a salva măcar celelalte case din comunitate. Totuși, nimic nu scapă din vedere regimului israelian. Prin urmare, în urmă cu două luni l-au chemat la poliția, i-au arătat poze cu el vorbind cu diplomați și i-au spus, amenințător: „Nu ți-ai învățat lecția încă”. Însă L. este determinat să continue această luptă: „Fac totul legal. Nimic nu mă va speria.”

La fel ca I., și L. atrage atenția, în discursul său, asupra responsabilității statelor internaționale, care au eșuat până acum în a interveni și a opri Israelul.

Educational Bookshop: Rezistență prin literatură

Dacă tot eram în Al-Quds, am profitat ca să fac o vizită și la Educational Bookshop, o librărie palestiniană care a fost raided de mai multe ori de armata israeliană. Cel mai recent, acest lucru s-a întâmplat în februarie, când i-au și arestat pe proprietari care dețin această afacere de familie pentru a promova identitatea și cultura palestiniană.

Aceștia mi-au povestit cum soldați israelieni care nu știau arabă sau engleză confiscau cărți doar pe baza imaginilor de pe copertă, fără să citească măcar descrierea acestora. Au confiscat astfel 3-400 de cărți, sub pretextul că ar incita la violență, adesea doar pentru că aveau pe copertă steagul palestinian.

Unul dintre membrii familiei care deține librăria spune că nu vrea să dea mai multe detalii despre arestul său, căci acesta e un caz individual, iar cauza palestiniană este una colectivă.

Am povestit, bineînțeles, și despre literatură, despre cum fiecare revoluție are nevoie de un poet. Am vorbit și despre presiunea pe care o simt scriitorii palestinieni de a aborda mereu același subiect, ocupația, și a fi apărători ai cauzei, deși se pare că unii dintre ei își doresc uneori să scrie și atât. Am vorbit și despre cum arta și cultura pot fi folosite (și ar trebui!) ca modalități și spații pentru a discuta despre cauză palestiniană. Anyway, am petrecut multe ore printre cărți, răsfoindu-le, povestind despre rezistență prin literatură și despre speranță. Proprietarii acestei librării, care au fost arestați doar pentru că vând cărți palestiniene, erau destul de optimiști cu privire la atenția internațională și vizibilitatea pe care le-a câștigat cauza palestiniană.

M-a inspirat entuziasmul lor, mai ales după o zi de vizitat ruinele din Lifta și toată distrugerea, suferința și demolările vizibile în Silwan și Sheikh-Jarrah. De asemenea, nu am putut să nu mă gândesc la toți oamenii din sfera culturală și artistică din România care încă (!!!) nu au avut de spus niciun cuvânt despre genocidul din Gaza și cu atât mai puțin despre apartheidul și ocupația Cisiordaniei, inclusiv a Ierusalimului de Est.

La prima vedere, Nablus se simte mult mai mult ca un oraș turistic. Străzile au o anumită poezie, multe scări și plante și locuri frumoase.

Dar ce mi-a atras atenția și m-a marcat, dincolo de această poezie a străzilor, este memoria pe care încearcă să o păstreze. Memoria martirilor. Prin postere și bannere și poze pe care armata israeliană încearcă mereu să le distrugă, dar bineînțeles că apar altele în loc. Familiile celor uciși nu vor ca ei să fie uitați, așa că încearcă să le prezerve amintirea.

Nablus este unul din epicentrele rezistenței din Cisiordania, prin urmare, este și unul din locurile care suferă cele mai mari măsuri represive. La fel ca Jenin sau Tulkarem, Nablus este foarte aproape de Tel Aviv, prin urmare, luptătorii palestinieni s-au putut deplasa mereu cu ușurință de aici până în centrul Israelului.

Am vizitat Vechiul Oraș, cu piața sa desfășurată pe mai multe străduțe pline de viață. Nablus își păstrează această energie, în ciuda atacurilor frecvente. Chiar în dimineața în care am fost, avusese loc o operațiune militară, iar una dintre intrările din oraș era închisă.

Armata israeliană era încă în oraș, căutând o persoană se pare. La un moment dat – în timp ce vizitam un centru comunitar unde au fost colectate uși distruse în timpul celei de-a doua Intifada și pictate de copii pentru a ilustra poveștile lor – s-au auzit două explozii puternice în apropiere, iar ulterior mai multe sirene.

Se pare că forțele ocupației au bombardat o casă, pentru că acolo s-ar fi desfășurat activități "suspecte". Din fericire, nimeni nu a fost rănit.

Deocamdată. Însă pot să revină oricând, să blocheze intrările în oraș (care au toate checkpointuri, bineînțeles), să distrugă case, să terorizeze oamenii și să ucidă. M-am oprit pentru câteva minute la cea mai veche fabrică de săpun din oraș, o activitate pentru care Nablus e renumit.

În apropiere, există și o cafenea care arată la fel ca atunci când a fost deschisă, nu au schimbat deloc mobilierul vechi. Prezervarea memoriei e foarte importantă, au spus și femeile de la un centru comumitar care au sculptat harta orașului. În timp ce beam cafeaua cu ele, s-au auzit avioanele militare care survolau zona. Se pare că mergeau spre Gaza.

În Palestina nu poți să fii turist și atât.

În Palestina îți vei aminti mereu unde ești. Nu poți să uiți de ocupație. Îți vor aminti pozele care sunt la fiecare colț de stradă. Chipurile martirilor nu te vor lăsa să uiți. Și nici nu ar trebui.

Oricum, nici în Nablus nu mai există deloc turism. Și fiind una din foarte puținele persoane din exterior care îi vizitează, oamenii erau foarte surprinși, dar și primitori. Ca niște copii palestinieni care purtau toți keffiyeh, cu care am făcut cunoștință. Sau ca directorul acestui centru cultural care m-a invitat înăuntru doar pentru că eram prin zonă. Și toată lumea spune că e un act de curaj să vii acum în Palestina și mai ales în Nablus. Dar nu cred că este așa. Palestinienii nici măcar nu mai sunt surprinși când aud sunetul unei explozii. Asta e realitatea lor de zi cu zi. Chiar și în Cisiordania, da. Și minimul pe care îl putem face e să fim martori la suferința lor.

La întoarcere, în timp ce sunt în autobuz, aflu că tocmai a început o luptă între armata israeliană și palestinieni în centrul orașului Nablus. Mai multe vechicule militare blindate se îndreaptă înspre oraș. La un checkpoint, soldatul stă cu pușca pregătită, adică în poziție de tragere, are nevoie doar de o țintă.

L.E.: M-am întors în Nablus la două săptămâni după ce am scris acest text pentru că doream să explorez și taberele de refugiați de aici (vom posta un jurnal separat despre toate taberele de refugiați pe care le-am văzut cât am fost în Palestina). Anyway, am rămas peste noapte aici, la un hostel din Centrul Vechi. Am ajuns acolo pe la 10 seara, după ce am petrecut timpul cu niște prieteni palestinieni, care m-au familiarizat și cu bancurile palestiniene. :) "Nu e totul numai tragedie", spunea unul din ei. "Și a glumi este uneori o formă de rezistență".

Multe bancuri palestiniene sunt despre Yasser Arafat. Unul dintre ele, spre exemplu, este despre moartea acestuia și călătoria în Rai sau Iad, unde ambele porți sunt închise, adică nu își găsește numele pe niciuna dintre listele respective, iar în timp ce așteaptă pe coridorul dintre cele două spații, Îngerul Gabriel trece prin zonă, Arafat îl întreabă unde e locul său și i se răspunde: "Nu vezi taberele de refugiați de acolo?". Nu e totul numai tragedie, dar și glumele sunt politice, bineînțeles. Și poartă urmele tragediei.

Când am ajuns la hostel, mi s-a recomandat să nu mai ies acum afară, căci în timpul nopții au loc mereu raiduri militare și e periculos să fii pe străzi. Vorbeam despre asta și dimineața următoare la micul dejun cu o prietenă. Despre faptul că e greu să înțelegi cu adevărat pericolul atât timp cât nu vezi, mi-a zis ea. Și m-am gândit că într-adevăr, cât timp am fost aici, am auzit foarte multe lucruri îngrozitoare, am văzut oameni povestind despre violențele la care au fost supuși, dar încă nu am văzut aceste violențe desfășurându-se live, în fața mea. Ceea ce îți poate da impresia că ele nu au loc, dacă vii aici și petreci puțin timp și eviți zonele considerate periculoase.

Percepția mi-a fost, însă, schimbată curând. După Nablus, am vizitat Samaria, un sat din apropiere cu valențe istorice datorită sitului arheologic și a altor monumente foarte vechi. Aici au loc constant excavări ale armatei israeliene care încearcă să transforme în destinații turstice diferite locuri. "Vor să ne fure istoria", îmi spune un localnic care îmi arată împrejurimile. Și în dimineața aceea fuseseră în sat, iar acum, în timp ce noi vizitam teatrul roman, erau în continuare în nordul orașului.

"Fiecare revoluție începe din Samaria", continuă el, povestind cum în 1976 au început aici primele demonstrații împotriva așezărilor israeliene, după ce a fost construit primul settlement din nord. Acum localnicii sunt înconjurați de settlements și au loc aproape zilnic incursiuni ale armatei israeliene. Mă așteptam ca din Samaria în Betleem să fie un drum lung din cauza checkpointului care auzisem că este închis.

Când am ajuns acolo, era foarte mult trafic, dar checkpointul tocmai se deschisese. Un soldat țintea fiecare mașină cu pușca pregătită. Un alt soldat era în turnul de control. În fața zidului, la 40°C, stătea îngenuncheat, legat la ochi și la mâini un bărbat. Vorbesc despre asta cu prietenul palestinian cu care călătoresc, îmi spune: "Îl vor aresta. De asta au deschis checkpointul pentru noi, și-au găsit prada pe ziua de azi."

Imaginea asta e foarte puternică și rămâne cu mine în timpul călătoriei spre Betleem. Propriu-zis a durat foarte puțin, o fracțiune de secundă cât am trecut pe acolo cu mașina, dar greutatea se simte. Mă întreb ce urmează. Adică știu ce urmează, dar încerc să îmi imaginez cum va fi. Și sunt conștientă că tot ce îmi imaginez și știu la nivel teoretic nu se compară cu realitatea on the ground, pe care atunci când o vezi, destramă ceva în tine. Și ce am văzut acum e doar o foarte mică parte din tot ce înseamnă violența colonizatoare și apartheidul. Încearcă să îți imaginezi mai mult. Lasă imaginile să rămână cu tine. Să te bântuie. Și să te mobilizeze spre acțiune.

Azi am vizitat Hebron, care descrie perfect apartheidul din Cisiordania. Este locul unde e probabil cel mai vizibil. Este și locul care m-a marcat cel mai mult.

Palestinienii memorează drumurile și locația noilor checkpointuri

În și către Hebron sunt cele mai multe checkpointuri din Cisiordania, 229, conform unor statistici furnizate de Colonization & Wall Resistance Commission. Conform lui H., un palestinian care trăiește în zonă, sunt și 1100 de porți între Betleem și Hebron. Oamenii le disting după culoare, cea pe care am intrat acum era galbenă, singura din cele 5 sau 6 intrări către Hebron care este acum deschisă. Tot H. îmi spune furios: „Un milion de oameni locuiesc în spatele acestei porți care e controlată de un singur soldat.”
Din Betleem până în Hebron sunt numai 28 km, pe care în mod normal i-ai parcurge în 35 min, dar poți aștepta și 5h la checkpoint. Îmi amintesc când citeam un ghid de turism israelian ca să mă pregătesc pentru interviul de la aeroport și scria acolo că situația drumurilor publice e atât de bună în Israel încât poți parcurge toată țara, din nord în sud, în 6h. Ce ironie!

Situația checkpointurilor și a tuturor delimitărilor între orașele palestiniene se schimbă, însă, de la o zi la alta (sau chiar între diferite momente ale unei singure zile). După 7 oct, noi bariere de circulație au fost impuse, restricționând și mai mult libertatea palestinienilor.

În aceste condiții, nu îți rămâne decât să memorezi drumurile. Deși nu poți ști niciodată când apare un nou checkpoint. Vorbeam despre asta zilele trecute cu D., care îmi povestea cum efectiv învață traseele. Șoferii au grupuri unde se informează reciproc despre situația la checkpointuri. Și nu există nicio aplicație care să îi ajute sau să le ușureze munca. La un moment dat, când mă deplasam prin Betleem și am întrebat pe cineva despre un loc, mi-a zis să nu folosesc Google Maps, că probabil mă va duce undeva în settlements.

Coloniștii israelieni trăiesc în mijlocul orașului palestinian

Hebron este cel mai mare oraș palestinian din Cisiordania, dar și cel cu o situație unică. Aici 800 de coloniști trăiesc în inima orașului.

Hebron este împărțit în două zone, dintre care una ar trebui să fie sub controlul PA, dar bineînțeles că israelienii și-au făcut și aici simțită prezența. În acordurile Oslo, a existat un protocol separat pentru Hebron, conform căruia orașul a fost împărțit în H1, administrat de Autoritatea Palestiniană, și H2, sub controlul israelian. În acest protocol, nu s-a menționat, însă, că Strada Al-Shuhada, o zonă vitală, care obișnuia să fie artera principală dintre nordul și sudul orașului, va fi închisă. Însă au restricționat accesul palestinienilor acolo, iar acum practic partea de nord este un oraș, iar partea de sud e o zonă complet diferită. Aici nu funcționează nici PA, nici regimul israelian, ci este sub controlul oamenilor. Nu există legi aici. Totuși, au loc raiduri militare israeliene, ca peste tot.

În H2, adică în Vechiul Oraș din Hebron, care acum este sub ocupație, trăiesc în continuare o parte din palestinienii originari locului, pe lângă coloniști. Aici PA nu poate să funcționeze (nu că ar ajuta oricum). Vechiul Oraș obișnuia să fie centrul economiei din Hebron. Acum este în pragul colapsului, iar situația de aici este deplorabilă.

Străzile din Orașul Vechi și-au păstrat spiritul viu, deși acum sunt o fantomă a ceea ce erau înainte. Foarte multe magazine s-au închis, oamenii nu au joburi, nu au din ce trăi, vânzătorii implorau efectiv să cumperi ceva pentru că nu au deloc bani pentru familiile lor. Încercând să descrie această situație, unul dintre ei face o comparație cu un joc de domino. Ei trebuie să rămână aici și să își țină magazinele deschise, oricât de greu ar fi, căci dacă și ei pleacă, toate piesele vor cădea, iar expansiunea colonizatoare nu va mai putea fi oprită. Asta se întâmplă din cauza Legea privind proprietatea absentă, o lege israeliană folosită pentru confiscarea pământului palestinian.

Privindu-i, vorbind cu ei, m-am simțit atât de neputincioasă. Ce se poate face concret pentru acești oameni? Care s-au trezit cu coloniștii că vin și se instalează deasupra pieței lor și le aruncă gunoaie prin sârma care desparte cele două spații (și cele două lumi)? Sau care au pus stăpânire până și pe cimitirul lor, pe cimitirul islamic, își înalță acolo steagurile și nu îi mai lasă să își viziteze morții.

De pe acoperișul băii turcești, se vede cimitirul islamic, care are acum arborate steaguri israeliene. Oamenilor le este negat până și dreptul de a își plânge morții în liniște. Iar ca să organizeze o înmormântare, trebuie, bineînțeles, să se coordoneze cu forțele ocupației. Absolut revoltător.

Checkpoint la moschee și sârmă bulletproof

E atât de dezolant și alienant să vezi cum, într-o moschee, sunt puncte de control, soldați cu arme și camere de supraveghere. Cum există înăuntru ferestre cu sârmă bulletproof, cum rasismul se strecoară încet în multe lucruri nespuse direct, dar care fac trimiteri clare. Din toate lucrurile pe care le-am văzut și trăit aici, cred că această experiență a fost cea cu cel mai puternic impact.

Moscheea Al Ibrahimi este al patrulea cel mai sfânt loc din Islam. Dar ca să poată să intre aici și să se roage, palestinienii au de parcurs următorul traseu:

1) poartă rotativă metal;

2) soldat care te interoghează;

3) detector de metale;

4) altă poartă rotativă;

5) soldat care îți cere documentele de identificare și te interoghează;

6) soldat care îți controlează geanta;

7) altă poartă;

8) curtea moscheei unde nu ai voie să stai pur și simplu pentru că un soldat îți va face poze, apoi va țipa la tine să intri înăuntru. Au țipat inclusiv când stăteam afară pur și simplu și așteptam la baie. Inclusiv să stai pur și simplu este interzis!

Anyway, am vizitat secțiunea musulmană a moscheei. Pentru că jumătate din ea a fost redesemnată ca sinagogă, iar acolo accesul este interzis vizitatorilor. Împărțirea a rezultat în urma unui masacru comis de un colonist în 1994, când peste 120 de palestinieni au fost răniți, iar alți 29 de palestinieni au fost uciși de un israelian-american în timp ce se rugau în moschee în timpul lunii sfinte de Ramadan. Urma glonțului este în continuare vizibilă pe un perete din interior, deși s-a încercat acoperirea sa între timp.

Împărțirea clădirii nu este, însă, respectată, evident, și foarte des au loc abuzuri, iar palestinienilor le este refuzat dreptul de a se ruga pur și simplu. De asemenea, în urma împărțirii, s-a stabilit și că fiecare parte va avea dreptul 10 zile pe an la a avea acces total asupra spațiului, fără cealaltă parte. După 7 oct, acest lucru nu s-a mai întâmplat pentru secțiunea musulmană. Ba chiar uneori le revocă total accesul, chiar și în secțiunea dedicată lor și lasă spațiul sub controlul coloniștilor din zonă, așa cum s-a întâmplat în urmă cu 10 zile.
Un alt detaliu care nu trece neobservat în interior este sârma antiglonț. În trecut, obișnuia să existe o fereastră care desparte cele două secțiuni ale clădirii și prin care oamenii se puteau privi, din cele două părți diferite. Ulterior, însă, s-a pretins că a fost găsit praf de pușcă lângă fereastră, în secțiunea musulmană, așa că au acoperit deschizătura cu sârmă bulletproof.

Mai multe intrări către moschee sunt închise și se încearcă inclusiv restricționarea accesului către Takiyet Ibrahim, bucătăria comunitară unde se servește gratis supă și care este o sursă zilnică de hrană pentru mulți localnici. Ar trebui să fie legată de moschee, după cum îi spune și numele, dar acum trebuie să ocolești pentru a ajunge acolo.

Oamenii se tem că ceea ce se întâmplă acum la moscheea Al-Ibrahimi este doar începutul pentru ce vor să implementeze și la moscheea Al-Aqsa.

În Palestina și, totuși, mult din „Israel”

Asta am auzit a doua oară când am ajuns în Hebron. Cum ziceam, palestinienii sunt foarte primitori. Cât am fost aici, în mai multe orașe, zilnic oamenii claxonau, mă opreau pe stradă să ureze bun venit, salutau bucuroși etc. Când am fost în Hebron, scenariul s-a schimbat un pic. Adică erau acești doi băieți care mi-au zis:

— Bine ai venit în Israel!

— Mulțumesc, dar suntem în Palestina, am răspuns.

— Da, dar tot o să vezi mult din Israel.

Și chiar am văzut. A fost una din cele mai șocante experiențe probabil. Adică la prima vedere e șocant, dar după, privind tabloul de ansamblu, înțelegi de ce. Mă refer la pinurile, eșarfele și alte produse din magazinele palestiniene care au inscripționat steagul israelian sau „Shalom” sau alte simboluri specifice. E un contrast acolo foarte evident care inițial te marchează, dar nu poți să condamni, nu ai acest drept, de la distanță.

Și am aflat oricum povestea care este ușor de intuit. Pentru că nu vine nimeni în această zonă, pentru că oamenii care trăiesc aici sunt într-o stare pronunțată de precaritate, pentru că foarte multe persoane s-au mutat în partea frumoasă a orașului, în H1 (unde standardele de trai sunt mai ridicate teoretic), pentru că puținii turiști care mai veneau credeau că sunt în Israel, pentru că trăiesc alături de coloniști care mai vizitează uneori aceste magazine -- pentru că toate astea, da, oamenii au fost nevoiți să recurgă și la acest ultim gest. Deși alți palestinieni îi judecă. Deși ei înșiși se judecă. Nici nu îmi pot imagina cât de dificil le este sau cum se simt că sunt nevoiți să facă asta. Să vândă produse cu simbolistică israeliană.

Trăind lângă coloniști. Despre comunitatea din Umm-al-Kheir

După vizita prin Hebron, am fost în vizită la o comunitate de beduini din Umm-al-Kheir, un sat din apropiere de Hebron. Această familie palestiniană trăiește, de asemenea, lângă coloniști. Și sunt zilnic atacați de aceștia, noaptea trecută le-au otrăvit măslinii. Nu e prima dată, găsesc diverse forme pentru a îi hărțui oricând. Iar ei nu pot face nimic, nu pot răspunde (căci va fi mult mai rău*), nu au pe cine să cheme să le vină în ajutor. Mai vin uneori activiști internaționali sau israelieni, mare surpriză, dar acum pe timpul verii, nu e aproape nimeni. Cu A., un prieten palestinian, am avut actually o dezbatere despre asta, despre sprijinul așa-zișilor activiști de stânga israelieni. „Sunt tot coloniști”, mi-a zis el. „Cu ce ajută concret că stau aici câteva zile dacă apoi se duc acasă, adică în casa furată a unui palestinian? Dacă vor să ajute, ar trebui să facă ceva să își revoce cetățenia.”

*apropo de mult mai rău și de a răspunde în fața atacurilor israeliene, mulți palestinieni cu care am vorbit zilele astea mi-au spus că genocidul din Gaza se simte ca un fel de Deir Yassin pentru Cisiordania, că este un fel de lecție pentru ei: uitați, asta se va întâmpla dacă încercați să rezistați. Și că a contribuit foarte mult la reducerea mișcărilor stradale și înăbușirea formelor locale de rezistență. Un palestinian din Umm-al-Kheir spunea chiar: „După ce se va sfârși războiul din Gaza, vor începe în Cisiordania”. Și acesta e un lucru pe care l-am auzit des zilele astea.

Familia cu care am povestit erau refugiați din satul Arad, originari din al-Naqab (sau ceea ce se numește acum în ebraică deșertul Negev). În 1952 au venit aici și au cumpărat pământul pe care și-au construit casa. Au drepturi de proprietate, dar nu și autorizație pentru construcție, ceea ce înseamnă că trăiesc cu frica permanentă a demolării.

La 30 de ani după ce și-au construit casa, lângă a apărut un settlement, iar frica lor a început să se materializeze treptat. După războiul din Gaza din 2018, demolările din zonă s-au intensificat. Lângă casa lor se află o zonă militară, unde armata își desfășoară trainingurile.

A fost foarte emoționant să aud cum oamenii aceștia din Umm-al-Kheir, refugiați, care trăiesc într-o casă cu ordin de demolare și se confruntă zilnic cu discriminare și nedreptate, spuneau că nu vor pleca totuși. Că ăsta e pământul bunicilor lor și sunt hotărâți să rămână aici, în ciuda realității crunte cu care se confruntă. Erau, la fel ca toți palestinienii pe care i-am cunoscut, foarte ospitalieri. M-au servit cu apă rece (deși ei au acces doar la 7h de apă într-o săptămână), ceai, cafea, struguri proaspeți. Ospitalitatea palestiniană e deja un lucru pe care îl observ peste tot. Și asta e o diferență culturală importantă, îmi povestea A. în prima zi când am ajuns aici. „Casele noastre au porțile deschise tot timpul. Casele lor sunt înconjurate de bariere, soldați și ziduri.”

La câteva zile după ce am fost în vizită la această comunitate din Umm al Kheir, care se află în zona Masafer Yata, a fost ucis aici Awdah Hathaleen, activist palestinian care a fost implicat în producția documentarului „No Other Land”. Cât ești în Cisiordania, nu ai nevoie să urmărești știrile pe internet. Afli totul dinainte, de la oamenii din comunitate. Așa am aflat despre cum i-au furat cadavrul, cum au răpit alți bărbați din sat, cum au vrut să organizeze înmormântarea noaptea cu câteva persoane, dar oamenii au refuzat, căci voiau să își îngroape martirul conform tradiției, cum femeile care au rămas în sat au intrat în grevă ca să ceară trupul celui ucis. Azi, 7 august, trupul a fost în sfârșit returnat.

Și de aici - mai departe ce facem?

Înainte să vin în Cisiordania ocupată, mereu m-am întrebat cum ne privesc palestinienii pe noi, cei care nu trăim aici, dar teoretic luptăm în solidaritate cu ei. Asta e lupta lor în primul rând, of course, dar își mai pun speranța în mobilizarea internațională?

Oamenii sunt mereu atât de bucuroși să vadă fețe noi și sunt atât de primitori încât e aproape dezolant. Pentru că realizezi că în tot acest timp nu am reușit să facem nimic pentru ei. Israelul încă există și se extinde, peste cadavrele (la propriu) tuturor palestinienilor pe care îi sacrifică pentru ambițiile sale colonialiste. Iar toată comunitatea internațională este complice la suferința palestinienilor.

Copii zâmbind în fața unui checkpoint

Hebron e un loc foarte deprimant, într-adevăr. E ceva foarte visceral ce rămâne cu tine după ce pleci de aici. Pentru că aici e foarte concret totul, foarte material, you can feel it in your whole body. Te bântuie, te face să te întrebi ce cauți aici actually, căci prezența ta nu ajută cu nimic.

Însă nu vreau ca asta să fie singura imagine care rămâne din Hebron. Pentru că tot aici, în acest loc al disperării extreme, am văzut și unul dintre cele mai puternice simboluri de rezistență și speranță.

S-a întâmplat așa: am mers spre strada Al-Shuhada. Acum accesul e blocat acolo și controlat de un checkpoint, căruia am început să îi fac poze. Între timp, un grup de copii se apropie de mine și mă roagă să le fac și lor o poză. Și se așază în fața checkpointului. Acesta e unul diferit, nu e întotdeauna un soldat acolo, dar are o armă cu precizie AI.

Trei copii care nu au mai mult de 10 ani se așază în fața acestei arme practic și îmi cer să le fac o poză. Unul dintre ei își încordează mușchii, zâmbind. Celălalt se sprijină de bicicletă. Cel mai mic se uită ușor timid în altă parte și nu privește fix camera. Prima mea reacție a fost să refuz, adică le-am zis să nu mai stea acolo, ei au zâmbit și mai tare – un contrast care descrie probabil perfect că am crescut în condiții atât de diferite.

Anyway, le-am făcut poza, nu o voi pune aici căci nu vreau să îi vulnerabilizez, dar țin să punctez acest moment, căci e probabil printre cele mai frumoase amintiri pe care le voi duce cu mine de aici. Trei copii care stau netemători în fața unui checkpoint. Care confruntă o armă cu precizie AI cu brațele lor nedezvoltate încă și cu un zâmbet. Mi-au amintit de Faris Odeh, acel copil palestinian (de fapt unul dintre mulți, dar imaginea lui în special e foarte cunoscută) care arunca pietre spre un teanc israelian.

Acești copii aruncau zâmbete și speranță spre un checkpoint israelian. În Hebron, în mijlocul apartheidului. În mijlocul disperării foarte vizibile.

Astăzi am vizitat Al-Walaja, un sat din apropiere de Betleem care în 1948 obișnuia să fie una dintre cele mai prolifice zone pentru agricultură, precum și unul dintre cele mai mari sate din Palestina. De atunci, însă, multe s-au schimbat din cauza apartheidului și a violenței regimului colonizator israelian.

În Al-Walaja nu este respectată întru totul împărțirea teritorială de după Oslo, întrucât nu există nicio zonă A, care să fie administrată total de Autoritatea Palestiniană (PA). Există doar zona B, zona C și o zonă care ține de municipalitatea Ierusalimului. În plus, zona B este înconjurată de zona C, ceea ce înseamnă că inclusiv acolo unde PA ar trebui să aibă controlul administrativ, de fapt totul depinde de regimul israelian.

Organizarea în fața absurdității sistemului „legal”

Acest lucru, însă, le ridică oamenilor care trăiesc aici mari dificultăți în viața de zi cu zi. O situație cu adevărat absurdă pe care mi-a dat-o ca exemplu C., o localnică, este că dacă unui om îi ia foc casa și vrea să cheme pompierii, nu se poate face nimic în acest sens, căci i se spune că trebuia să anunțe mai din timp, pentru ca PA să poată să se coordoneze cu Israelul și să trimită pompierii. Adică trebuie să anunți cu o săptămână sau două înainte să îți ia din greșeală foc casa ca să poată să te ajute cineva...

Acolo unde statul eșuează să intervină și să ofere sprijin, bineînțeles că oamenii au găsit soluții creative pentru a se ajuta reciproc și a răspunde nedreptății cu solidaritate și grijă comunitară. Astfel, și-au construit propria stație de pompieri. Precum și-au construit și propria școală, propriul centru comunitar pentru femei, propriul consiliu local care veghează asupra satului șamd. Practic, al-Walaja funcționează ca o anarhie, îmi spune în continuare C.

Ierarhia statutului legal

Lipsa de responsabilitate instituțională ridică însă probleme foarte grave, care au un impact copleșitor asupra viitorului noilor-născuți, iar asta se reflectă în modul cum sunt distribuite ID-urile la naștere, precum și diferitele tipuri de restricții care apar ulterior. Cât am fost în Palestina, am învățat mai multe despre felul cum regimul de apartheid discriminează palestinienii pe baza tipurilor de ID pe care le oferă.

1) În topul ierarhiei, cei care se bucură de cele mai multe libertăți și privilegii sunt, bineînțeles, cei care au naționalitate evreiască. În cele mai multe țări, cuvintele cetățenie și naționalitate sunt folosite interschimbabil, dar aici statutul de național este conferit doar celor care sunt considerați evrei, conform Legii naționalității israeliene.

2) Toți ceilalți au un statut legal inferior. Deși cetățenia (nu naționalitatea!) israeliană a fost acordată palestinienilor care trăiesc în 48 (adică în Palestina istorică sau ceea ce se numește acum Israel), ei sunt supuși la diferite forme de segregare (vreau să merg în Haifa zilele următoare pentru a observa mai bine acest lucru).

3) Rezidenții din Ierusalim au alt statut, bineînțeles.

4) Palestinienii din Cisiordania ocupată, cărora le este restricționată foarte mult libertatea de mișcare (precum și alte libertăți la care ar trebui să aibă acces orice om), au câte un ID card verde, diferit de cel albastru, specific pentru categoriile de mai sus.

5) Gaza ID Holders au chiar și mai puține drepturi și, de asemenea, ID card verde.

6) Cei care sunt marginalizați foarte mult și nu sunt adesea incluși în dezbaterile despre drepturile palestinienilor (cum nu au fost incluși nici în acordurile Oslo) sunt toți palestinienii refugiați de peste tot din lume, adică 66% din totalul populației palestiniene, reprezentând, de altfel, cea mai mare populație dislocată din lume.

Copiii fără cetățenie

Nu există nicio posibilitate să urci ierarhia apartheidului. Nu poți să te căsătorești pentru îți ascede statutul legal. Iar aceste delimitări foarte stricte au un impact profund pentru viața de zi cu zi a oamenilor de rând. În al-Walaja, dacă o mamă cu ID de Ierusalim își naște copilul la un spital de acolo, pentru că este palestiniană, nu vor să îi dea certificatul de naștere și o trimit la PA, care o trimit la israelieni și în urma acestui du-te-vino continuu, copilul rămâne fără acte, fără cetățenie, este practic stateless, nu poate să se înscrie la școală, să aibă asigurare de sănătate etc.

M-a emoționat profund această poveste în mod specific, căci m-am întrebat când C. îmi povestea: ce se întâmplă cu acești copii? Are cineva dreptul să le spună că furia lor nu este validă când li s-a luat literally totul? Când legal ei nu există? Când nu au nici măcar numele declarat și recunoscut?

(L.E.: Apropo de copii, azi am învățat dabke și am cântat împreună cu copiii din cartier, apoi am mai stat la povești. Am încercat să mă bucur de viața de zi cu zi, să observ și alte lucruri – reziliența, puterea, frumusețea care, totuși, rezidă în modul în care este înfruntată realitatea cruntă. Jucându-mă cu acești copii – unii de 3 ani, alții de 14-15 ani – învățând cum să vorbim despre familiile noastre în engleză și arabă, râzând împreună, nu am putut să nu mă gândesc că aceștia sunt copiii care mâine poate vor fi numiți teroriști. La un moment dat, o fetiță mă întreba ce îmi place mai mult sau ce aleg între diferite categorii. La final a întrebat: Israel or Falastin? Falastin habibti, îi răspund, of course. Nu am putut să nu mă gândesc că unii dintre ei poate mâine vor fi uciși de un glonț israelian, așa cum au fost cei de zilele trecute din satul din apropiere. Te lovește cu atât mai crunt o astfel de realitate după ce îi și vezi jucându-se, râzând, emanând bucurie, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le îndură, și îți dai seama că sunt la fel ca orice alți copii și nu vor decât ce vor și alți copii. Să trăiască și să se joace în liniște.)

Copiii din al-Walaja care nu au certificate de naștere nu pot nici măcar să se înscrie la școală, teoretic. Practic, însă, oamenii din al-Walaja au făcut o înțelegere cu niște sate din Betleem care să primească acești copii fără toate procedurile birocratice. Numai până la liceu, însă.

Înconjurați de așezări israeliene și fără apă

Criza apei din Cisiordania se face simțită și aici. Dacă o comunitate palestiniană este aproape de un settlement, ar trebui să primească 30% din apa care este distribuită către și controlată de israelieni. Al-Walaja este înconjurată de 3 așezări israeliene și teoretic ar trebui să primească mai multă apă. În realitate primesc doar 2% din apa care ajunge în regiune, ceea ce face foarte dificilă cultivarea legumelor și a fructelor. Oricum, conform legii militare israeliene, oamenilor nici măcar nu le este permis să mai practice agricultura. Iar din cele 20 de fântâni care existau înainte în localitate, doar la 2 mai au oamenii acces, iar una dintre ele abia mai funcționează.

Când localnicii au contestat în instanță, însă, decizia privind distribuția apei și au pus întrebări legat de asta, au aflat că ei nu au apă de băut pentru că aceasta este distribuită către acvariul din settlement. Și aici, palestinienii se chinuie să asigure nevoile traiului zilnic, în timp ce coloniștii trăiesc fără nicio grijă. Settlement-ul Gilo, construit peste 5 sate palestiniene, este atât de mare încât are propriul stadion, precum și un campus universitar.

Păzind totul. Grijă comunitară, din nou

Al-Walaja este singurul loc din Palestina unde crește sumac. Și tot aici se găsește cel mai bătrân măslin din lume, de 5000 de ani, conform localnicilor. Oamenii cumpără apă pentru a putea să îl ude. Și îl păzesc! Pentru că de mai multe ori coloniștii au încercat să îi dea foc, acum există permanent o persoană care stă lângă copac și are grijă de el. Am vizitat măslinul, care este înconjurat de câteva băncuțe unde poți să te odihnești. Într-o lume paralelă, acesta ar putea fi un loc de răgaz. Chiar este, dar faptul că trebuie să îl păzească cineva îți amintește instant unde ești. Paznicul măslinului m-a servit cu ceai proaspăt de mentă, roșii, ardei iute și mere. În caietul cu semnături pe care îl are lângă măslin, am scris și eu, în română: „de la râu până la mare, Palestina va fi liberă”.

Către Al-Walaja există o singură intrare. Și aceasta este păzită și monitorizată de localnici pentru a putea să anunțe în restul satului când vin autoritățile. Totuși, în Zidul de Apartheid există și niște porți (înainte erau folosite pentru agricultură) prin care soldații pătrund în sat, mai ales noaptea, pentru raiduri militare. Înainte de 7 oct, acestea se desfășurau săptămânal. Acum sunt aproape zilnice. Chiar săptămâna trecută au ucis pe cineva. Când povestește asta, C. zice: „Nu te întrista. Pentru noi să fii un martir este ceva important.”

Luptând cu sistemul

Al-Walaja este înconjurată de așezările israeliene și străbătută de Zidul Apartheidului, care a izolat-o total de satele palestiniene din jur.

Și aici casele sunt demolate, iar pământul palestinienilor este confiscat pentru a permite expansiunea colonizatoare. Și aici oamenii se chinuie să demonstreze că dețin drepturile asupra propriilor pământuri. Poziția strategică a Al-Walaja (între Ierusalimul de Est și grupul de așezări Gush Etzion) face ca satul să devină o țintă ușoară în fața ambițiilor colonialiste, dar și un impediment în realizarea planului israelian de expansiune teritorială.

Povestea lui Omar Hajajla* este un exemplu grăitor și emoționant în acest sens. Casa familiei sale este delimitată de restul satului și se poate intra în ea doar prin intermediul unui tunel securizat cu o poartă metalică. Pentru că Omar a putut să demonstreze că deține drepturile de proprietate asupra pământului unde este casa, armata israeliană nu a putut să își însușească locul respectiv pentru a continua extinderea zidului. Dar au încercat prin nenumărate mijloace. I-au oferit cecuri în alb, cu posibilitatea de a alege orice sumă dorește pentru vânzare. Au venit de mai multe ori diplomați israelieni la el, inclusiv arhitectul zidului, și au încercat să negocieze. După lungi discuții fără succes, au încercat inclusiv să îl otrăvească.

Dar Omar și-a păstrat reziliența și a ales să nu își părăsească pământurile. Când îl întreb ce l-a făcut să refuze toate aceste oferte care ar fi putut să îi asigure un trai mult mai bun, răspunde: „Nu pot să explic. Este ceva ce simți înăuntru. Copacii aceștia i-am plantat când eram copil. Au peste 45 de ani. Fiul meu are 23 de ani. Spune-mi: pe cine am crescut mai mult?”

La finalul discuției noastre, după ce am vorbit și despre distrugerea caselor palestiniene, adaugă: „Oricine luptă în solidaritate cu Palestina este palestinian. Casele palestiniene sunt și casele voastre.”

*După ce am povestit cu Omar, l-am întrebat dacă e ok să îi fac o poză și să îi distribui povestea și mi-a spus că numele său este deja în toate dosarele lor și că povestea sa este deja cunoscută și se poate găsi pe internet.

Share

Subscribe now

Să citești despre ocupație este un lucru, dar să o vezi cu ochii tăi este cu totul altceva. Deși în ultimii doi ani am citit zilnic despre ce se întâmplă în Palestina și am văzut zilnic filmulețe și poze, să fii aici, să vezi cu ochii tăi, este mai copleșitor decât îți poți imagina.
Am vizitat Betleem și am văzut Zidul Apartheidului și graffitti-urile puternice de pe el, care redau chipurile unor figuri revoluționare sau citate despre eliberare.

A., un palestinian cu care m-am oprit puțin de vorbă îmi povestea că după 7 oct, măsurile de „securitate” s-au intensificat peste tot în Cisiordania ocupată. Spre exemplu, camerele negre din secțiunea aceasta a zidului sunt unele instalate recent, cu o precizie mai mare.

Tot după 7 octombrie, turismul din regiune a dispărut aproape complet. De fapt, eram printre puține persoane străine aflate aici și toată lumea era super welcoming cu mine. Oricum, și înainte, turiștii care veneau pentru siturile religioase, erau aduși cu tururi ghidate israeliene și nici măcar nu aveau idee că aici sunt actually în Palestina.

Peste tot - bidoane de colectare a apei

Cu A. am discutat și despre situația caselor palestinienilor, care ajung să fie demolate de către ocupație. Deși Betleem este situat în zona A, conform împărțirii teritoriale stabilite în urma acordurilor Oslo, și ar trebui să fie sub controlul Autorității Palestiniene, în realitate, oamenii sunt singuri în fața ocupației și a atacurilor coloniștilor din așezările ilegale care înconjoară zona. Chiar acum, în timp ce mă plimb prin oraș, o mașină de poliție israeliană oprește alte mașini palestiniene. Teoretic, poliția israeliană nu ar avea ce să caute aici, dar practic pot să facă orice doresc.

Să recunoști o casă palestiniană este un lucru foarte ușor. Nu ai cum să o confunzi cu o casă a coloniștilor. Casele palestinienilor au pe acoperiș bidoane pentru colectarea apei de ploaie. Există o adevărată criză în acest sens în Cisiordania, cauzată, bineînțeles, de regimul israelian.

Să fii nevoit să plătești buldozerul care îți va distruge casa
Un alt lucru important de menționat este că palestinienii nu pot să își construiască case mai înalte de 2 etaje. Bine, construirea în sine a unei case e oricum un proces anevoios, pentru că oamenii nu primesc niciodată autorizație pentru construit, așa că fac asta oricum, apoi casele lor sunt demolate.
Palestinienii trebuie să dovedească faptul că dețin propriile case, construite pe pământurile strămoșilor lor, și se pregătesc mereu pentru acest moment, păstrând fotografii vechi de familie și alte dovezi care i-ar putea ajuta.

Ce m-a întristat probabil cel mai mult este să îl ascult povestind cum, de multe ori când se emite un ordin de demolare, oamenii își distrug singuri propriile case. Motivul pentru care o fac este că atunci când forțele ocupației le distrug casele, le trimit ulterior și factura (!!!) Uluitor - să trebuiască să plătești pentru buldozerul care îți distruge propria casă. Imaginează-ți cât de dureros este asta când pentru un palestinian - îmi povestea A. - a îți construi o casă este primul lucru pe care îl faci. Pentru că astfel prinzi rădăcini, îți sedimentezi prezența aici.

O țară liberă

Vorbind cu A., îl întreb mai multe despre viața palestinienilor de aici. Îmi spune că oamenii încă au grijă unul de altul și se insistă mult pe ideea de comunitate.

Ne luăm la revedere și îi zic că vreau să merg să vizitez niște sate din jur și întreb dacă ar trebui oare să îmi iau pașaportul și viza cu mine. Îmi răspunde: Doar ești într-o țară liberă.
Inițial credeam că este o ironie la adresa ocupației, dar după îmi spune că de fapt Palestina e singurul loc liber din lume. Că în SUA, spre exemplu, oamenii au mințile colonizate și nu pot gândi outside the box. Dar palestinienii sunt liberi.

Pe Zidul Apartheidului sunt și niște plăcuțe cu mărturii ale unor palestinieni, prin care sunt ilustrate practic diferite concepte importante în mișcarea pentru eliberarea Palestinei. Unul dintre ele este Sumud. Despre asta îmi vorbește de fapt și A. când spune:

„Să exiști este o formă de a rezista. Înseamnă că da, nu o să lupt direct, dar nici nu o să plec.”

Trecând printr-o așezare israeliană

Betleem este înconjurat de așezări ilegale ale coloniștilor israelieni, care se extind pe zi ce trece. Iau un taxi pentru a merge la una dintre ele, Gush Etzsion. Nu știu la ce se gândesc oamenii când aud ideea "așezare israeliană", dar nu sunt în niciun caz doar câteva căsuțe, ci adevărate orașe, practic.

Acest settlement are astăzi mai mult de 24 000 de coloniști care au toate condițiile pentru a locui aici. Intrarea în settlement este păzită de soldați înarmați. Șoferul îmi spune că dacă o mașină palestiniană vine aici, încep să tragă direct, nici măcar nu te întreabă nimic înainte.

Îmi spune și că singurul motiv pentru care ne vor lăsa să intrăm este că sunt eu aici, căci altfel o mașină palestiniană nu ar avea acces. Soldatul ne oprește când vede mașina, își ia pușca și se apropie de noi. Ne cere pașapoartele și i le duce celuilalt soldat, care le face poze. Între timp, ne întreabă de unde suntem. Șoferul îl întreabă de unde este el. Răspunde: "De pe aici". Da, sigur. În interiorul acestor așezări israeliene, trăiește încă o comunitate palestiniană, Beit Skaria, dar sunt atacați zilnic. Vor să îi facă să plece. Și uneori reușesc, căci oamenii nu mai pot trăi sub teroarea continuă.

Betleem – o adevărată închisoare

B., un palestinian născut într-o tabără de refuguați din Betleem, îmi povestește cum viața aici se simte ca o adevărată închisoare. Peste tot sunt ziduri de beton, garduri de sârmă (uneori electrizată), porți controlate de armată și puncte de control. La ieșirea din Betleem, când intri în zona C din Cisiordania, care este sub controlul militar israelian, există și o bază militară, alături de o poartă galbenă. Aceste porți s-au multiplicat în ultimii doi ani și soldații aleg când să le deschidă sau închidă, izolând total orașul. De asemenea, oricine se apropie de una dintre aceste porți și pare "suspect" este imediat împușcat.

2 copii uciși în apropiere de Betleem

Astăzi, în satul Al-Khader, la sud de Betleem, doi copii, de 15 ani, au fost uciși de armata israeliană. Erau neînarmați, pur și simplu stăteau, când au fost uciși, apoi li s-au luat corpurile. Alți doi au fost răniți. În Betleem se anunță azi o grevă și mai multe proteste în următoarele zile, în toată Cisiordania ocupată. Am trecut acum prin Khadeer, toate magazinele sunt închise, nu e nimeni pe străzi. Doar 30 de oameni strânși într-un loc, comemorându-i pe cei uciși.

Deși suntem în zona A, care teoretic este sub controlul Autorității Palestiniene, armata israeliană poate să intre aici oricând și să ucidă oameni. Pe semnele de intrare în zona A, scrie că acesta este un teritoriu interzis pentru cetățenii israelieni, că este periculos și le poate pune viața în pericol să fie aici.

Citind asta, în special în dimineața aceasta, mă întreb: dar cum rămâne cu viețile palestinienilor? Pentru ei, este periculos să existe oriunde. Chiar și respiratul devine o amenințare pentru statul terorist israelian.

Subscribe now

Share

Interogatoriu la aeroport

Sunt în sfârșit aici - am spus asta prima dată cu un sentiment de greață, după ce am aterizat la aeroportul Ben Gurion și am văzut steagul israelian. Am mai spus-o încă o dată, cu bucurie, după ce am trecut de controlul de securitate. Să ajungi în Palestina nu e tocmai ușor. Pentru că trebuie să zbori către Tel Aviv și nu poți în niciun caz să spui că ești acolo pentru că vrei să vezi ocupația cu proprii ochi. Să fie clar - ești acolo ca să vizitezi statul israelian. Mie mi-a luat câteva săptămâni numai să îmi pregătesc povestea de spus la aeroport. Să fii un turist normal. Să nu dai nimic de înțeles. Să nu arăți ca un activist. Respiră, respiră, respiră. Să nu lași să ți se citească pe față ce simți sau gândești cu adevărat.

În cazul meu, interogatoriul a durat doar câteva ore, apoi mi-au emis viza. Israelul nu mai ștampilează pașapoartele, așa că biletul tău de intrare este practic o mică hârtiuță albastră pe care trebuie să o ții tot timpul cu tine. În cazul altor prieteni care au încercat de-a lungul timpului să meargă în Palestina, a durat inclusiv 7 ore interogatoriul. Sau chiar mai mult, dacă alegi să zbori cu ElAl, compania națională israeliană, care are politici de „securitate” mult mai stricte. Deci pot spune că am scăpat repede.

Prima dată, ofițerul vamal îți pune câteva întrebări de rutină. Pe mine m-a întrebat (dar și pe ceilalți oameni): dacă e prima dată când vin aici, dacă deja cunosc pe cineva, cât stau, de ce am venit în Israel.

După aceea, poate urma un interogatoriu mai lung, într-o cameră separată (sau în mai multe), care se întâmplă din patru motive în principiu: 1) pentru că se îndoiesc de povestea ta și dai semne că ești activist; 2) pentru că te suspectează de emigrare ilegală, în special dacă vii din Europa de Est (apropo de modul progresist în care se prezintă statul israelian); 3) pentru că ești cetățean dintr-o țară arabă și, deci, imediat suspect sau 4) random, aleg la întâmplare unele persoane - se întâmplă și asta uneori, dar de cele mai multe ori este profiling.

Din motive de securitate, nu voi expune aici toate întrebările pe care le-am primit eu. Ce contează însă este că i-am convins și sunt în sfârșit aici.

Și de cum am ajuns la aeroport, am văzut cum încep să funcționeze mecanismele segregării - pentru cetățenii israelieni, există coridoare separate și câteva întrebări foarte scurte.

Steaguri peste tot

Am petrecut câteva ore în Tel Aviv, timp în care am explorat puțin străzile. Steagul israelian este efectiv pus la fiecare fucking semafor, pe clădirile blocurilor, la ferestrele oamenilor, unde sunt uneori și steaguri în culorile curcubeului, pentru a arăta cât de inclusivi sunt ei, evident. Și bineînțeles toată propagandă anti-„teroriști”, o mie de graffitti-uri și mesaje cu BringThemHome, poze ale ostaticilor etc. Nu am vrut să stau mai mult timp aici, așa că am luat autobuzul către Ierusalim.

Soldații în centrul orașului sunt un lucru normal

În stația centrală de autobuz din Ierusalimul de Vest cred că am realizat cu adevărat unde sunt. La aeroport, din cauza agitației și a tuturor emoțiilor, nu avusesem încă pe deplin această conștientizare. Dar când am ajuns aici, am simțit și mai puternic unde sunt de fapt.

Stația centrală are încorporat un centru comercial, unde erau vreo 20 de soldați, care își desfășurau viața de zi cu zi, făcând cumpărături, mâncând, plimbându-se, în uniformă și cu armele la vedere.

Văzându-i, trecând pe lângă ei, mi-am dat seama mult mai pregnant că sunt aici, într-adevăr, într-un teritoriu ocupat.

Nu știu cum să descriu exact senzația asta, e un fel de defamiliarizare, o senzație de alienare, că soldații aceștia care distrug casele palestinienilor, care ucid și ruinează întregi comunități - pot să își desfășoare liniștiți viața, în plină zi, de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Cât așteptam în stație autobuzul către Ierusalimul de Est, un băiat cu kippa trece în fugă pe lângă o fată care poartă hijab și îi arată degetul mijlociu.

Sunt gesturile acestea mărunte, care la prima vedere nu contează, dar care demonstrează, din nou, cât de normalizată este discriminarea. Gestul lui trece neobservat, nimeni nu spune sau face nimic.

În agitația unei zile oarecare, se strecoară neobservate primele semne de violență.

În sfârșit aici

Când am ajuns în Ierusalimul de Est (și de acolo înspre Betleem), m-am simțit pentru prima dată în siguranță.

Cât am fost în Tel Aviv aveam impresia că tot timpul cineva mă suspectează, mă privește ciudat, mă investighează. Dar aici, simt pentru prima dată că nu mai pășesc pe coji de ouă și că nu mai trebuie să mă prefac că sunt doar un turist.

Sunt în Palestina.