În calitate de parteneri ai mișcării conduse de palestinieni pentru Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni (BDS), considerăm că acest principiu este fundamental în munca noastră politică.

Normalizarea – O conversație între sabie și gât

Normalizarea transformă o relație de dominație în aparența unui dezacord între două părți egale.

Îl așază pe cel ocupat lângă ocupant, pe refugiat lângă statul care îi neagă dreptul la întoarcere și pe prizonier lângă instituțiile responsabile pentru încarcerarea sa. Întâlnirea rezultată este prezentată drept dialog, reconciliere sau coexistență.

Ghassan Kanafani a descris negocierile desfășurate în asemenea condiții drept o conversație între sabie și gât. Imaginea surprinde problema centrală. O parte controlează armata, granițele, spațiul aerian, apa, dreptul la proprietate, închisorile și libertatea de mișcare. Celeilalte părți i se cere să se comporte ca și cum ambele ar dispune de aceeași putere și ar purta aceeași responsabilitate.

Anti-normalizarea refuză această ficțiune.

Probabil cel mai relevant exemplu recent al normalizării îl reprezintă Acordurile Abraham. Semnate în septembrie 2020, acordurile au stabilit legături diplomatice, economice și de securitate formale între Israel, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Maroc. Totul în timp ce ocupația a continuat. Refugiații palestinieni au rămas strămutați. Coloniile au continuat să se extindă. Gaza a rămas sub blocadă. Ceremonia „păcii” a împins eliberarea palestiniană și mai departe de centrul politicii regionale.

Pentru noi, români și europeni, aceste acorduri sunt mai puțin relevante pentru că trăim deja într-o lume în care normalizarea cu regimul de apartheid israelian este o realitate puternic înrădăcinată. Normalizarea UE cu Israelul e o constantă care presupune menținerea și aprofundarea relațiilor comerciale, diplomatice, științifice și de securitate, în timp ce ocupația, colonizarea și încălcările drepturilor palestinienilor sunt tratate ca probleme secundare, fără consecințe reale asupra parteneriatului.

Refuzul Uniunii Europene de a opri comerțul cu coloniile ilegale din Cisiordania este doar unul dintr-o serie lungă de refuzuri de a transforma condamnările declarative ale ocupației israeliene în sancțiuni economice și politice reale.

Dar normalizarea nu este produsă numai prin tratate între state, ci și prin instituțiile sociale, sindicale și culturale care prezintă societatea israeliană ca pe un partener obișnuit, separat de sistemul ocupației.

Deși în general majoritatea celor care participă la mișcarea de solidaritate cu Palestina sunt de acord că aceste acorduri naționale și transnaționale reprezintă o complicitate la genocid și ocupație, poziția unora este mai puțin coerentă atunci când vorbim de participarea societății israeliene și instituțiile acesteia la aceste crime.

Pentru a nu lăsa loc de interpretări, susținem pe deplin principiul BDS care vizează complicitatea, nu identitatea. Nu susținem atacurile asupra cuiva doar din cauza identității sale naționale sau religioase.

În același timp, e nevoie să acceptăm că acțiunile statului Israel, auto-proclamat „singura democrație din Orientul Mijlociu”, nu sunt doar responsabilitatea actualului guvern sau a clasei conducătoare israeliene.

Ocupația nu este reprodusă exclusiv de guvernul aflat temporar la putere. Ea se sprijină pe instituții militare, economice, sindicale și culturale profund înrădăcinate în societatea israeliană. Într-un proiect colonial, interesele create de dominație pot uni segmente ale mai multor clase sociale în apărarea aceluiași sistem.

Astfel, secțiuni ale muncitorimii israeliene și organizațiile care le reprezintă ajung să fie în anumite situații în prima linie a ocupației și a apartheidului, subminând interesele comune pe care ar putea să le aibă cu muncitorii palestinieni.

Muncitorii se întâlnesc în condiții inegale

Organizațiile muncitorești și partidele care reprezintă clasa muncitoare israeliană au participat activ la colonizarea Palestinei, au fost în timpul Nakbei unul din motoarele expulzării palestinienilor și reprezintă în ziua de azi un puternic pilon al normalizării. Organizații precum Histadrut, cea mai mare confederație sindicală din Israel, sunt puternic înrădăcinate în mișcarea sindicală europeană și sunt unul din principalele obstacole în calea solidarității sindicale cu muncitorii palestinieni.

Această istorie continuă să influențeze relația dintre clasa muncitoare israeliană și stat. Pentru o mare parte a populației evreiești israeliene, serviciul militar obligatoriu este urmat de ani de mobilizare ca rezerviști. Muncitorul din fabrică poate deveni periodic soldat al armatei care controlează Cisiordania și desfășoară operațiuni în Gaza. Separarea abstractă dintre „muncitor” și „soldat” dispare atunci când aceeași persoană poartă uniforma, execută ordine și participă la mecanismul militar al ocupației.

Poziția de clasă nu oferă imunitate morală sau juridică. Un soldat provenit din clasa muncitoare care participă la genocid și ocupație, care atacă intenționat civili, maltratează prizonieri, participă la jafuri, distruge locuințe ori execută ordine vădit ilegale trebuie să răspundă pentru crime de război.

Afirmația potrivit căreia muncitorii palestinieni și israelieni au aceleași interese de clasă conține un adevăr abstract, dar rupt de realitatea materială și istorică. Da, capitalul exploatează munca de ambele părți, dar condițiile materiale determină dacă acest interes comun se transformă în solidaritate reală, iar momentan realitatea ne arată că solidaritatea de clasă abstractă nu s-a tradus în solidaritate materială. Israelienii care refuză serviciul militar sau se opun activ ocupației și genocidului sunt în continuare o minoritate infimă.

Muncitorii israelieni beneficiază de cetățenie, libertate de mișcare, acces la legislația israeliană a muncii și reprezentare prin instituții puternice precum Histadrut. Muncitorii palestinieni trăiesc sub regim militar sau sub un sistem separat de control juridic și administrativ și sunt victimele genocidului în Gaza.

Un slogan despre unitatea muncitorilor nu poate șterge aceste condiții, fapt recunoscut de către mișcările de stânga palestiniene, dar aparent greu de integrat în propria gândire pentru unii europeni, încă blocați în modele idealiste care susțin o perspectivă în aparență egalitară, în timp ce privilegiile materiale, politice și legale ale muncitorilor israelieni sunt tratate ca fiind irelevante.

Hapoel și antifascismul golit de politică anticolonială

O altă zonă apropiată mișcării de solidaritate cu Palestina este solidaritatea antifascistă și antirasistă. Opresiunea palestinienilor nu poate fi separată de sistemul rasist și eurocentric1 care o legitimează, iar lupta pentru dreptate în Palestina este, în mod fundamental, o luptă împotriva rasismului, colonialismului și imperialismului.

Această luptă poate fi însă confiscată și golită de conținut de suporteri precum cei ai cluburilor Hapoel. Hapoel Tel Aviv și alte cluburi Hapoel provin din tradiția laburist-sionistă și își construiesc imaginea prin simboluri muncitorești, steaguri roșii și mesaje antifasciste, prezentându-se drept alternativa „progresistă” la rasismul deschis al galeriei Beitar Ierusalim și al grupării La Familia.

În același timp, grupuri de suporteri Hapoel au adoptat simboluri naționaliste și militariste și au arborat bannere care glorifică soldații israelieni și rolul lor în Gaza. În acest fel, o identitate aparent de stânga devine compatibilă cu susținerea armatei, cu tăcerea față de ocupație și genocid și cu integrarea în consensul național israelian.

Cazul Hapoel arată limitele unui antifascism redus la estetică, rivalități de stadion și opoziție față de extrema dreaptă cea mai explicit rasistă. Opoziția față de La Familia nu este suficientă atunci când ocupația, apartheidul și devastarea societății palestiniene rămân necontestate.

Antifascismul fără anticolonialism devine o simplă estetică. Internaționalismul nu se măsoară în steaguri roșii și embleme, ci în poziția față de ocupație, serviciul militar și libertatea palestinienilor.

Un club care celebrează soldații unei armate de ocupație nu reprezintă o alternativă reală la dreapta israeliană: reproduce aceeași ordine sub alte culori.

Co-rezistența urmează revendicările politice palestiniene

Există o alternativă de solidaritate reală între palestinieni și israelieni. Mișcarea BDS, condusă de palestinieni, oferă un cadru clar. Normalizarea are loc atunci când se participă la activități împreună cu instituții sau organizații israeliene care ascund opresiunea, prezintă ambele părți ca fiind egal responsabile sau promovează coexistența fără să confrunte sistemul de dominație.

Co-rezistența are un caracter politic diferit. Ea aduce oamenii împreună într-o luptă organizată împotriva ocupației, apartheidului și opresiunii coloniale. Ceea ce organizații precum Histadrut sau ultrașii antifa israelieni nu o fac.

Obiectorii de conștiință israelieni oferă un exemplu pozitiv, tineri care au acceptat pedepse cu închisoarea în loc să servească în armata israeliană. Acțiunile lor rup cu așteptarea potrivit căreia cetățenii israelieni trebuie să participe la ocupație și război.

Organizații și jurnaliști precum B’Tselem și +972 Magazine au documentat apartheidul, violența coloniștilor, abuzurile militare și distrugerea comunităților palestiniene. Activitatea lor contribuie la expunerea unor realități pe care autoritățile israeliene și guvernele aliate încearcă să le ascundă.

Aceste acțiuni merită recunoaștere deoarece contestă puterea israeliană din interiorul societății israeliene. Valoarea lor rezultă din contribuția adusă eliberării palestiniene.

Dezechilibrul de putere însă rămâne. Disidenții israelieni păstrează cetățenia și privilegiile sociale de care palestinienii aflați sub ocupație nu beneficiază. Opoziția lor nu poate înlocui vocile palestiniene și nici nu poate transforma recunoașterea israeliană într-o condiție pentru legitimitatea palestiniană.

Anti-normalizarea ca principiu de bază al mișcării

Un viitor comun și drept începe cu libertatea, egalitatea și restabilirea drepturilor refugiaților. Dialogul poate susține această luptă atunci când confruntă structurile dominației. Dialogul care lasă aceste structuri intacte oferă opresiunii o aparență umană.

Această lecție simplă trebuie să stea la baza muncii politice de solidaritate cu cauza palestiniană, oriunde ar avea loc.

Ascultați apelul mișcării BDS conduse de palestinieni. Respingeți organizațiile și persoanele care urmăresc spălarea opresiunii. Respingeți proiectele culturale, academice, comerciale și politice care înlocuiesc eliberarea cu coexistența.

Susțineți co-rezistența îndreptată împotriva ocupației și apartheidului. Fiți alături de cei care refuză serviciul militar, de jurnaliștii și organizațiile care expun violența statului israelian, păstrând în același timp conducerea palestiniană în centrul luptei.

Gâtul nu are nevoie de o conversație mai înțelegătoare cu sabia.

Are nevoie ca sabia să fie îndepărtată.

Exemplele invocate, care stau la baza acuzațiilor, vizează de fapt sionismul, statul Israel, armata israeliană, apartheidul și distrugerea Gazei și nu evreii ca popor sau iudaismul ca religie. Anumite formulări sau analogii pot fi discutate critic, dar echivalarea lor cu antisemitismul este o acuzație defăimătoare, menită să discrediteze mișcarea de solidaritate cu Palestina.

Antisionismul înseamnă opoziția față de o ideologie și față de un proiect politic.

Jewish Voice for Peace (JVP), una dintre cele mai importante organizații evreiești antisioniste și parteneră a mișcării BDS, spune limpede că antisionismul se opune proiectului de construire a unui stat bazat pe supremație etnică, și nu vizează religia sau poporul evreu în ansamblu. JVP respinge explicit ideea că susținerea libertății palestiniene și opoziția față de politicile Israelului ar reprezenta o amenințare la adresa evreilor.

Numirea Israelului drept stat apartheid, denunțarea crimelor comise în Gaza sau compararea violenței de stat cu alte atrocități istorice nu echivalează cu răspândirea stereotipurilor antievreiești, acestea fiind noțiuni existente în spațiul public, formulate de experți și de rapoarte ONU.

Acuzația de antisemitism nu poate deveni un instrument de cenzură care să protejeze un stat anchetat pentru genocid și ideologia din spatele său. Confundarea deliberată a evreilor cu Israelul și a iudaismului cu sionismul șterge inclusiv existența îndelungatei tradiții evreiești antisioniste.

Suntem alături de Mihaela, Marius, Solidaritate România–Palestina în fața acuzațiilor, fiind atacați pentru că refuză să tacă și să normalizeze o ideologie genocidară.

Lupta împotriva antisemitismului real este necesară și nu poate fi separată de lupta împotriva rasismului, colonialismului și opresiunii palestinienilor. Precum nici nu putem să închidem ochii atunci când memoria Holocaustului este instrumentată pentru a reduce la tăcere vocile care cer libertate, egalitate și dreptate pentru Palestina.

— Anni Kanafani

Astăzi marcăm 54 de ani de la asasinarea lui Ghassan Kanafani, „soldatul care nu a tras niciodată cu arma”.

În locul unei istorii a lui Kanafani, am decis ca, de data aceasta, să ne oprim asupra gândirii sale politice, o gândire care, după tot acest timp, rămâne o sursă prețioasă pentru înțelegerea problemei palestiniene, dar și a rolului ei în lume precum și a rolului nostru în această luptă. Pentru că, deși nu suntem palestinieni, cauza palestiniană este cauza întregii lumi care luptă pentru dreptate, libertate și pace.

„Imperialismul și-a întins trupul peste întreaga lume: capul în Asia de Est, inima în Orientul Mijlociu, iar arterele sale ajung până în Africa și America Latină. Oriunde îl lovești, îi provoci daune și slujești Revoluției Mondiale.” Ghassan Kanafani

Epoca luptelor de eliberare națională anticolonială

Gândirea lui Kanafani a fost puternic modelată de perioada istorică tumultuoasă care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, marcată de destrămarea imperiilor coloniale și de ascensiunea mișcărilor de eliberare națională din Asia, Africa și America Latină.

Revoluția bolșevică oferise deja exemplul unei rupturi revoluționare capabile să răstoarne ordinea socială și politică existentă. Pentru generația lui Kanafani însă, experiențele decisive au fost luptele pentru eliberare națională din Sudul Global.

De la Mao Zedong, Ho Chi Minh și Vo Nguyen Giap până la Che Guevara și mișcările revoluționare africane, această epocă a dat naștere ideii că popoarele colonizate nu trebuie să-și aștepte eliberarea din partea marilor puteri, ci își pot construi propria forță politică și militară.

Palestina ca luptă anticolonială

Kanafani nu înțelegea sionismul ca pe un conflict religios sau etnic între evrei și arabi, ci ca pe un proiect colonial și o extensie a imperialismului european.

„În acest context, imperialismul înseamnă mai multe arme, sprijin și ajutor financiar pentru Israel. Înseamnă avioanele de luptă Phantom, secretele bombei atomice și construirea unei economii capabile [...]. Milioane peste milioane de mărci germane și dolari americani contribuie la consolidarea puterii Israelului, iar arabii trebuie să țină seama de acest lucru.

Prin urmare, dușmanul arabilor nu este doar Israelul. Este Israelul, sionismul și imperialismul mondial.” - Raportul politic al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) 1969

În „Despre literatura sionistă”, el a analizat modul în care literatura a contribuit la pregătirea și legitimarea colonizării, prezentând Palestina drept un teritoriu gol sau care trebuia „răscumpărat”, iar populația palestiniană autohtonă drept absentă, înapoiată ori dispensabilă. Pentru el, reprezentarea culturală făcea, așadar, parte din mecanismul material al cuceririi.

Această dinamică profund inegală depășește statul sau conducerea israeliană:

„Dar există și un al treilea obstacol: beneficiul real, chiar dacă redus, pe care proletariatul israelian îl obține de pe urma statutului său colonialist în cadrul Israelului. Căci situația muncitorilor israelieni nu este doar una colonialistă, ci aceștia beneficiază și de faptul că Israelul, în ansamblul său, a fost mobilizat pentru a îndeplini un rol specific în alianță cu imperialismul.

Pentru înlăturarea acestor bariere și pentru ca, în viitor, să poată exista un contact între un proletariat israelian antisionist și mișcarea de rezistență arabă, sunt necesare două tipuri de mișcare: pe de o parte, mișcarea de rezistență, iar pe de altă parte, o mișcare de opoziție în interiorul Israelului.”

— „Despre PFLP și criza din septembrie”, interviu cu Ghassan Kanafani, 1971

Gândire și practică

Raționamentul lui Kanafani reprezintă adesea un exemplu de manual al unei abordări materialist-istorice a muncii politice. Mereu sensibil la condițiile sociale, la capacitățile interne și la momentul istoric, acesta a fost atent să nu cadă în aventurism:

„În ceea ce ne privește, înțelegerea gândirii politice presupune clarificarea luptei pe care o ducem. Ce înseamnă să lupți fără o gândire politică? Înseamnă să lupți într-o manieră improvizată și să comiți greșeli fără a conștientiza pericolele pe care acestea le implică și modalitățile prin care pot fi îndreptate. Mai mult, pozițiile politice vor fi stabilite la întâmplare, și nu pe baza unei viziuni clare.

Atunci când pozițiile politice sunt adoptate fără o analiză corespunzătoare, rezultatul este apariția unei multitudini de politici, ceea ce conduce, la rândul său, la dispersarea forțelor. Rezultatul final ar fi fragmentarea forțelor revoluționare ale poporului palestinian, în loc ca acestea să acționeze ca o singură forță unită.”

— „Importanța gândirii politice”, text colectiv al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP), 1969

Un stat palestinian pentru cine?

Pentru Kanafani, crearea unui stat palestinian este profund dependentă de crearea unui nou om palestinian și de soluționarea contradicțiilor nu numai dintre palestinieni și israelieni, ci și din interiorul lumii palestiniene, unde anumite pături sociale au ales acomodarea cu forța ocupantă, precum și din interiorul lumii arabe, ale cărei conduceri au ales normalizarea cu statul sionist.

În concepția lui, statul palestinian nu poate fi doar compromisul rezultat în urma acordurilor de la Oslo, ci o instituție profund radicală care ar fi reverberat în întreaga lume arabă, născută din lupta pentru libertate condusă de clasele revoluționare palestiniene.

În același timp, Kanafani a fost mereu un realist. Nu a căzut niciodată în gândire utopică, de la nuvelele sale la proiectul său politic, viziunea lui a fost mereu ancorată în realitatea palestiniană, cu toate contradicțiile ei. Lupta nu duce către un rezultat final idilic, o eliberare de toate nevoile lumii de zi-cu-zi, ci lupta este în sine procesul care transformă constant realitatea și pe cei implicați în această luptă. În acest sens, proiectul palestinian nu se termină cu 2 state sau cu un stat, ci e parte dintr-un proces internațional mereu viu.

„Desigur, moartea înseamnă mult. Important este să știm de ce. Sacrificiul de sine, în contextul acțiunii revoluționare, este expresia celei mai înalte înțelegeri a vieții și a luptei pentru a face viața demnă de o ființă umană.

Pentru un om, iubirea de viață se transformă în iubire pentru viața maselor poporului său și în refuzul de a accepta ca existența acestora să rămână marcată de suferință, mizerie și greutăți neîncetate. Astfel, înțelegerea vieții devine o virtute socială, capabilă să-l convingă pe luptătorul militant că sacrificiul de sine reprezintă izbăvirea vieții poporului său. Aceasta este expresia supremă a atașamentului față de viață.”

— Ghassan Kanafani

Să continuăm lupta

Nu putem spune cu certitudine care ar fi analiza lui Kanafani astăzi, într-o lume schimbată față de cea în care au luptat el și PFLP-ul său. Energiile anticoloniale naționaliste și socialiste din Asia de Vest au fost înlocuite, în mare măsură, de cele naționalist-religioase construite în jurul Islamului, iar aliații cauzei palestiniene s-au schimbat. Lupta însă continuă.

Ceea ce putem face este să aplicăm metoda lui Kanafani la contextul nostru istoric și geografic. Să înțelegem care este legătura noastră cu palestinienii și cum putem construi pe această legătură.

Sistemul global care a supus Fâșia Gaza unui genocid este același care ne supune și pe noi subdezvoltării și ne sărăcește. Mișcarea de solidaritate cu Palestina a crescut enorm în acești ultimi ani și reprezintă un vârf de lance în Europa împotriva ordinii care a permis Israelului să comită aceste crime, dar e încă nevoie de acea strategie și planificare care să ne permită să acționăm ca o forță unitară.

„Nu este suficient să urâm și să credem în trecut pentru a face o revoluție. Ura și credința în trecut sunt imbolduri suficiente pentru etapa revoltei. Trebuie să iubim și să fim orientați spre viitor dacă vrem să ducem revoluția la îndeplinire.” Ghassan Kanafani

În continuare câteva reflecții despre războiul americano-israelian împotriva Iranului, a atacurilor israeliene asupra Libanului, Fâșiei Gaza și Cisiordaniei, și a situației noastre din Europa, într-un moment în care trebuie să ne întrebăm lucid ce înseamnă responsabilitatea noastră într-o perioadă în care violența pare să devină regulă.

1. Acesta a fost mereu planul Israelului

Nu de acum, nu de anul trecut. Planul Israelului a fost mereu distrugerea oricărei societăți din regiune care se opune sau ar putea să se opună programului său expansionist de epurare etnică și genocid. Netanyahu a mințit în legătură cu armele de distrugere în masă pentru a facilita invazia Irakului, a mințit despre acestea în cazul Iranului. Nu există niciun dubiu în această privință.

2. Israelul este la fel de slab ca anul trecut

În ciuda militarizării profunde a societății israeliene, statul israelian rămâne unul mic și cu capacități reduse de a produce schimbări radicale în zonă de unul singur. Israelul este bun la a bombarda din aer, este mai puțin bun la a duce un război real. Dovada este nevoia de a atrage SUA în acest conflict, precum și greutățile avansului lor în Liban, unde acum câteva luni se lăudau că au eliminat aproape complet capacitățile rezistenței libaneze.

3. Libanul rezistă

Mobilizarea militară terestră israeliană din Liban a întâmpinat o rezistență la care armata israeliană nu se aștepta. Rezistența nu doar că nu a fost eliminată, ci s-a reorganizat, descentralizat și a închis o bună parte din breșele de securitate care au permis asasinarea conducerii. Acum tancurile israeliene sunt lovite și incapacitate în sudul Libanului și avansul armatei israeliene este unul lent.

Soluția Israelului la acest impas este desigur bombardarea zonelor civile, inclusiv a cartierului Dahyia din sudul Beirutului, o zonă cu o concentrație mare de populație șiită și locul de naștere al celebrei doctrine Dahyia.

Deși israelienii au sperat ca guvernul comprador libanez să dezarmeze rezistență, armata a refuzat, iar acum israelienii pedepsesc populația civilă din Liban prin bombardamente repetate. Peste 1000 de persoane au fost deja ucise și peste 1 milion au fost strămutate.

4. Iranul rezistă

Cum spuneam și atunci când au început amenințările împotriva Iranului, Republica Islamică este puternică și beneficiază de o susținere populară încă mare, în ciuda protestelor. Prea puternică pentru a fi răsturnată prin bombardamente. Mai mult, vedem acum tot mai multe clipuri cu iranieni care au fost critici în trecut față de regim, dar acum sunt în stradă pentru susținerea acestuia deoarece înțeleg că se află acum în fața unei provocări existențiale ca societate.

Vedem și că americanii și israelienii (și unii comentatori europeni) nu doar că au subestimat reziliența Iranului, dar și capacitatea sa strategică de a răspunde agresiunii. Trump pare acum singur în încercarea lui de a deschide strâmtoarea Ormuz și regimurile arabe din regiune nu par să aibă un plan de răspuns în timp ce sunt atacate bazele americane de pe teritoriile lor.

5. Gaza există

Sub ceața războiului și a așa-zisului armistițiu, Gaza pare că a fost dată uitării. Dar genocidul continuă, doar ritmul s-a schimbat. Bombardamentele nu s-au oprit, ajutoarele sunt în continuare restricționate. În ciuda situației dezastroase, palestinienii practică în continuare sumud-ul și dau dovadă de aceeași reziliență în fața nedreptății și puterii militare israeliene.

6. Cisiordania este sub asalt

Alții care profită de ceața războiului sunt coloniștii israelieni din Cisiordania ocupată. În ultimele săptămâni coloniștii au împușcat mortal cinci palestinieni, iar o a șasea persoană a murit în urma unui infarct provocat de inhalarea gazului lacrimogen folosit de armata israeliană. Datele indică faptul că anul 2026 ar putea depăși 2025, care a înregistrat deja cel mai ridicat nivel al violențelor coloniștilor din ultimele două decenii. În paralel construcția așezărilor ilegale continuă într-un ritm accelerat.

7. Și noi?

După 2 ani de demonstrații și acțiuni, mișcarea de solidaritate pare să fie într-un moment de epuizare. Răspunsul la războiul împotriva Iranului a fost unul modest. Nu au ajutat desigur nici toate încercările unora de a păstra respectabilitatea prin denunțul ambelor părți implicate, dar este evident că ultimii ani și-au pus amprenta pe capacitatea de mobilizare.

Situație nu e complet neagră și lucrurile se mișcă la nivel european. Populația este nemulțumită de ambiguitatea Europei în relație cu America și Israel și este nemulțumită de costul social al înarmării și războiului. Vedem zeci de mii de elevi din Germania sau Italia care protestează împotriva înrolării și înarmării. Vedem cum lupta pentru protecția mediului se întrepătrunde încet cu cea împotriva războiului.

Dar nu suntem încă în punctul în care un val popular anti-război se va ridica în Europa și România și nici nu îl vom putea crea noi. Rolul nostru acum e să ne regrupăm, să ne întărim capacitatea de organizare și să creăm rețelele care pot direcționa un potențial val popular.

Frustrarea de a fi reduși la rolul de observatori în fața crimelor israelo-americane e reală. Dar dacă acționăm din frustrare, devenim neputincioși. Și nu suntem neputincioși.

Subscribe now

Într-un context în care promisiunile politice sunt mai degrabă strategii de PR, cum zicea domnul Simion, suntem conștienți că și promisiunile domnului președinte la reuniunea Consiliului pentru colonizarea Fâșiei Gaza ar trebui tratate similar, dar credem totuși că este nevoie de niște clarificări.

În primul rând, experiența așa-zisului ajutor umanitar pentru copiii evacuați din Gaza nu a fost nicidecum una roz. Reamintim cu această ocazie că familiile din Gaza ajunse în România au o viață decentă doar datorită mobilizării comunității, care a strâns fonduri pentru chestiuni elementare precum asigurarea de sănătate sau pachete de alimente de bază, inclusiv mâncare și altele necesare copiilor mici. Numerele propuse de domnul Dan ar însemna o creștere de 10 sau 20 de ori al influxului acestor persoane în România. Deși apreciem grija pentru cei răniți de aliatul României, vă spunem în numele comunității că nu știm dacă putem face față la aceste numere.

În al doilea rând, România în continuare nu are capacitatea de a-și trata proprii cetățeni și a decis că resursele noastre colective să fie cheltuite pe armament (în parte israelian) în loc de sănătate. Mai mult, reamintim că în 2021 IGSU a semnat un acord de aproape 4 milioane de euro cu Elbit Systems pentru 3 centre de comunicații mobile. Elbit System este printre principalele companii responsabile pentru suferința palestinienilor prin înarmare genocidului.

În al treilea rând, există deja o listă lungă de studenți palestinieni care așteaptă să studieze în România, unii fiind deja acceptați la universități, dar care nu au putut să călătorească pentru că aliatul României anchetat pentru genocid nu le-a acordat permisul de a ieși din Gaza. Mai mult, România nu a spus un cuvânt despre scoalsticidul din Gaza, unde Israel a distrus sistematic întreaga infrastructură universitară din Fâșie. În contextul în care oricum sistemul educațional din România suferă de o subfinanțare cronică, considerăm ca ar fi mai oportun ca studenții palestinieni să poate studia la ei acasă.

În al patrulea rând, no comment, știm cu toții performanțele sistemului administrativ românesc.

Ca încheiere și recomandare prietenească pentru domnul președinte, România nu trebuie să facă nimic pentru reconstrucția Fâșiei Gaza, trebuie doar să oprească sprijinul politic și militar pentru statul israelian, principalul responsabil pentru suferința palestinienilor. Asta înseamnă inclusiv presiuni politice pentru aducerea în fața justiției a criminalilor de război israelieni. E o varintă mai ieftină și mai morală, unde nu trebuie să stăm la masă cu toți criminalii de război.

Revenind la hasbara.

Se impune o clarificare. Cele două articole prezentate de ambasada statului anchetat pentru genocid nu reprezintă o investigație colaborativă, așa cum o sugerează ei, ci sunt două materiale distincte.

Primul articol, apărut în Süddeutsche Zeitung – unul dintre cele mai respectate ziare din Germania – analizează veridicitatea imaginilor din Gaza, subliniind că, deși foametea este reală și bine documentată, unele fotografii pot fi scoase din context sau puse în scenă. Experții avertizează că imaginile pot fi manipulative, dar nu neapărat false, și accentuează importanța transparenței, a contextului și a surselor clare. Articolul nu îl menționează pe Anas Zayed Fteiha și include opinii care atrag atenția asupra riscului de a reduce toate imaginile la propagandă, subliniind totodată necesitatea ca jurnaliștii internaționali să aibă acces în Gaza.

Al doilea articol apărut în Bild, un tabloid senzaționalist cu o reputație pentru deformarea realității și pentru promovarea discursului islamofob, preia tema deschisă de Süddeutsche Zeitung și transformă o dilemă reală într-o farsă. Ambasada Israelului a ales promovarea articolului din Bild evident. Cine se aseamănă se adună.

Articolul din Bild este practic o campanie de denigrare al fotografului palestinian Anas Zayed Fteiha, pe care îl acuză printre altele de antisemitism (mare surpriză!) pentru că a share-uit un story cu „F*ck Israel” și de faptul că este controlat de Hamas pentru că susține eliberarea Palestinei. Bild atrage atenția că aproape toate fotografiile din Gaza sunt făcute de palestinieni cu o „miză politică”. Da, surprinzător palestinienii din Gaza au o miză în a opri genocidul la care sunt supuși. Ce nu menționează Bild este motivul pentru care toate fotografiile sunt făcute de palestinieni și anume faptul că Israel nu permite nici acum accesul jurnaliștilor internaționali în Gaza.

Într-un mod foarte pervers, Bild recunoaște totuși că există suferință în Gaza datorită „războiul Hamasului împotriva Israelului” (sic!).

Acesta este un exemplu clasic de distorsionare a realității și de apologie a genocidului, practică comună reprezentanților statului Israel dar și a aliaților săi.

Dar ceea ce vedem aici nu este doar o dispută despre imagini, ci o luptă pentru controlul adevărului însuși. În timp ce corpurile înfometate ale copiilor din Gaza strigă după viață, Israelul și aliații săi încearcă să reducă aceste strigăte la ficțiune, la „propagandă”, la „punere în scenă”.

Asta e metoda opresiunii: nu doar să ucidă, ci să șteargă urmele crimei, să discrediteze martorii, să transforme suferința în manipulare. Într-o lume justă, nu palestinienii ar fi cei întrebați dacă spun adevărul, ci cei care blochează ajutorul, bombardează școli și controlează narațiunea prin forță.

Hasbara nu e doar un discurs, e un instrument al genocidului și al ocupației. Datoria noastră este să o demascăm și să o combatem oriunde își arată fața sa urâtă.

Share

Subscribe now

Ultimele escaladări ale agresiunii sioniste, sprijinite constant de Statele Unite, ne arată din nou ca demontarea sistemului colonialist are nevoie ca limitele mișcării de solidaritate cu Palestina să fie constant împinse înspre noi direcții.

În ciuda milioanelor de oameni care au ieșit în stradă, în întreaga lume, într-un gest impresionant de solidaritate, protestele nu au reușit încă să oprească mașinăria genocidară. În mod cert, masele au deranjat, arătând necontenit adevărul și contestând discursul narativ politic mainstream, cu fiecare lună de genocid scursă, tot mai mulți oameni nemaiputând ignora crimele Israelului. Cu toate acestea, strigătele oamenilor au fost întâmpinate în mare parte de refuzul guvernelor de a asculta. În acest context, Israelul continuă, nestingherit, campania de exterminare a poporului palestinian.

Guvernul britanic condamnă aruncatul de vopsea pe un avion militar, în timp ce finanțează genocidul

Printre puținele acțiuni care au reușit să perturbe efectiv complicitatea sistemică se numără cele întreprinse de Palestine Action – un grup de activiști din Marea Britanie care vizează direct fabrici de armament și companii implicate în sprijinirea regimului israelian. Grupul acționează prin ocupări, sabotaje și acțiuni directe asupra infrastructurilor militare și industriale, în special cele ale companiei Elbit Systems, principalul furnizor de armament pentru armata israeliană.

Pe 20 iunie, activiștii Palestine Action au pătruns în baza RAF Brize Norton – cea mai mare bază aeriană a Marii Britanii – folosind scutere electrice și au pulverizat vopsea roșie pe motoarele a două avioane militare.

Gestul a fost unul simbolic, dar și subversiv: baza RAF este esențială în logistica militară a Regatului Unit, inclusiv în ceea ce privește transporturile către Israel. În urma acțiunii, guvernul britanic a declanșat o investigație, arestând mai mulți membri ai grupului și amenințând cu clasificarea oficială a Palestine Action drept organizație teroristă.

Yvette Cooper, ministrul de interne, a anunțat inițiativa de a interzice grupul prin legea anti-terorism, printr-un ordin ce a fost depus în Parlament pe 30 iunie. În 3 iunie s-a votat în Parlamentul britanic pentru proscrierea grupului. Huda Ammori, co-fondatoare Pal Action, a atacat decizia în instanță, dar Înalta Curte de Justiție din Londra a respins contestația. Astfel, susținerea sau apartenența la Pal Action devine ilegală și se pedepsește cu până la 14 ani de închisoare.

În urma acestei amenințări fără precedent la adresa activismului pentru pace, s-au declanșat proteste de solidaritate sub deviza: „We are all Palestine Action”. Protestatarii acuză guvernul britanic de instrumentarea legii anti-terorism după bunul plac și interesul de moment, și anume reducerea la tăcere a celor care continuă să reamintească de complicitatea Marii Britanii în genocidul din Gaza.

Este nesupunerea civică un act de terorism?

Guvernul britanic numește activiștii pentru pace teroriști, în timp ce continuă să finanțeze și să înarmeze regimul israelian, arătând încă o dată că menținerea legăturilor sale istorice primează cerințelor populare de masă și că distrugerea proprietății private contează mai mult decât pierderea vieților umane palestiniene.

Acțiunile întreprinse de Palestine Action nu sunt, însă, singulare și se înscriu într-o tradiție lungă a mișcărilor anti-război, care, pusă în fața urgenței și gravității situației, precum și a rezultatelor mărunte obținute în urma metodelor clasice, a apelat la diverse abordări creative. Astfel, de-a lungul ultimelor decenii, nesupunerea civică nonviolentă a luat diverse forme pentru a protesta împotriva implicării în război, a proliferării armelor nucleare sau a dezvoltării infrastructurii militare. Mai jos sunt doar câteva exemple relevante în acest sens:

• Vietnam – Cei Nouă de la Catonsville (1968)

Nouă activiști catolici, inclusiv preoți, au intrat într-un birou de recrutare din Maryland și au incendiat 378 de dosare de recrutare folosind napalm improvizat.

Aceștia au fost arestați și condamnați la 18 ani de închisoare. Gestul lor, însă, a intensificat protestele împotriva războiului din Vietnam, a declanșat dezbateri puternice privind recrutarea militară și a stârnit furia maselor, inspirând acțiuni similare.

• Blocadele Trenului Alb (anii 1980)

Activiști anti-nucleari au blocat sau s-au așezat pe șine pentru a opri trenuri care transportau încărcătură nucleară către baze de rachete din SUA.

Acțiunile lor le-au adus arestul provizoriu, dar sub acuzația de tulburare a liniștii publice. Au reușit, însă, să atragă atenția asupra circulației armelor nuclare și a pericolelor reprezentate de acestea.

• Tabăra de pace a femeilor de la Greenham Common (1981–2000)

După ce cererea lor pentru o dezbatere publică a fost refuzată, un grup de femei au format o tabără pentru pace, în fața unei baze de rachete nucleare americane din Marea Britanie. De-a lungul celor 19 ani, au folosit proteste prin simularea morții (die-ins), tăierea gardurilor și blocade în masă. De-a lungul deceniilor, au avut loc mii de arestări.

Pe de altă parte, însă, tabăra a atras atenția internațională asupra armelor nucleare, a dus la retragerea rachetelor americane și a rămas un model de rezistență nonviolentă de durată.

• Seeds of Hope – distrugerea unui avion militar (1996)

În ianuarie 1996, patru femei au distrus, folosind ciocane, un avion militar britanic care urma să fie trimis către armata indoneziană și folosit în ocuparea Timorului de Est.

Procesul lor a intrat în istorie, după ce au fost achitate, juriul considerând că au acționat pentru a preveni o crimă mai gravă, crima de genocid.

• Irak – Afganistan

Grupul „Pitstop Ploughshares” din Irlanda a deteriorat un avion de luptă american pe aeroportul Shannon în 2003 și a fost ulterior achitat de un juriu. Acest moment a devenit un precedent important în care o instanță recunoaște moralitatea unei acțiuni considerate inițial ilegale.

Studenți din California și New York au blocat accesul la standuri de recrutare militară, atrăgând atenția, prin proteste pașnice, asupra prezenței armatei americane în campusuri și a militarizării educației.

• Obstrucționarea bazei din Vicenza (2006–2008)

Mii de oameni au ocupat și blocat extinderea unei baze militare americane în nordul Italiei.

Protestatarii au campat la fața locului și au rezistat evacuării prin rezistență pasivă, obligând autoritățile italiene să țină cont de voința publică în luarea unor decizii politice colective. Acțiunea lor s-a transformat în una dintre cele mai importante mișcări politice din Italia postbelică.

Toate aceste exemple arată cum în fața violenței războaielor și a distrugerii provocate de acestea, oamenii reușesc să se mobilizeze și să găsească soluții creative pentru a crește conștiința politică a maselor. Acțiunile Pal Action nu fac excepție, ci apelează la același model al nesupunerii civile pentru a protesta direct împotriva complicității la genocid și ocupație. Instrumentalizarea etichetei de „terorism” pentru a descrie o mișcare politică pașnică reprezintă, însă, o tentativă deliberată de a reduce la tăcere și a delegitima activismul pentru Palestina, așa cum s-a întâmplat adesea în ultimele luni.

Ce rămâne de făcut

Ce se întâmplă la momentul actual cu Palestine Action rămâne relevant pentru modul în care riscă să fie reprimat orice grup care militează pentru pace. În Europa democrației și a libertății, guvernul britanic consideră că terorismul înseamnă aruncatul de vopsea pe un avion militar, în timp ce sprijinul financiar, politic sau militar oferit Israelului nu ridică niciun semn de întrebare.

Ne exprimăm solidaritatea cu cei care și-au riscat viețile și libertatea pentru a denunța complicitatea propriilor state la genocid. După cum ne-a arătat istoria, orice încercare de reprimare a unei acțiuni justificate din punct de vedere etic nu va face decât să crească susținerea populară și să atragă noi inițiative similare. Este nevoie de acțiuni de tipul celor întreprinse de Pal Action.

Pentru a pune capăt masacrelor israeliene, însă, doar acțiunile directe nu sunt suficiente. Avem nevoie să construim o mișcare internațională anti-război, bine organizată și coordonată, unde să își găsească locul tactici diverse de contestare și disrupere a discursului oficial, pentru a putea avea împreună un impact vizibil și de durată. După aproape doi ani de genocid – în care zeci de mii de oameni au fost masacrați, activiștii pentru pace se confruntă cu represiune severă, în care sprijinul pentru statul genocidar continuă – tăcerea nu mai este demult o opțiune.

1. Dreptul internațional nu se aplică pentru Israel și SUA – Statul anchetat pentru genocid a lansat un război „preventiv” ilegal împotriva Iranului chiar în timpul negocierilor dintre Teheran și Washington, iar Statele Unite s-au alăturat ulterior agresiunii – la fel de ilegal. După ce a sabotat unilateral acordul de încetare a focului în Gaza, Israel, împreună cu aliații săi, demonstrează din nou că diplomația este tratată cu dispreț. Este greu de imaginat cum s-ar mai putea construi, în astfel de condiții, un minim de încredere în regiune. Acest atac ar putea reprezenta un factor determinant în decizia Iranului de a dezvolta, pe bune de această dată, arme nucleare.

2. Israel este prea mic pentru ambițiile sale – statul sionist a dovedit din nou că este prea mic pentru ambițiile sale hegemonice din regiune. Deși este capabil să cauzeze multă suferință, mai ales civililor, Israel nu a reușit să-și împlinească planul de răsturnare a regimului de la Teheran și de aruncare a Iranului în haos. Asemenea intervenției din Gaza, atacul asupra Iranului a arătat că Israel se pricepe să bombardeze, dar nu și să câștige. Victoria politică rămâne la fel de departe în Iran, precum în Gaza. Fără sprijinul Statelor Unite, Israel ar rămâne un actor regional izolat, marcat de reacții disproporționate și lipsit de influență globală reală.

3. Presa fabrică consimțământul pentru război – dacă în urmă cu o lună tema așa-ziselor armelor nucleare iraniene nu figura printre prioritățile presei mainstream, aceasta s-a raliat rapid discursului agresiv și șovin promovat de hasbara israeliană și de Donald Trump o dată cu începerea agresiunii israeliene. Invocând securitatea națională și, într-un plan secundar, drepturile omului în Iran, numeroase publicații europene și figuri publice au preluat fără rezerve același tip de narațiune care a justificat, în trecut, distrugerea Afganistanului și Irakului.

4. Europa este irelevantă în Asia de Vest – deși este principalul partener economic al Israelului, Europa nu a avut niciun cuvânt de spus în actualul conflict. Apelurile timide pentru dezescaladare au fost complet ignorate de toate părțile. În cuvintele lui Trump: „Europe is not going to be able to help in this one.” Nu este vorba de lipsa pârghiilor, UE a dovedit în cazul Rusiei că poate impune sancțiuni când există voință politică. Ceea ce lipsește în relația cu Israel este tocmai această voință, cum am văzut și în cazul mult așteptatei revizuiri a Acordului de cooperare dintre UE și Israel.

5. E nevoie de o mișcare anti-război internațională – cetățenii Europei au fost din nou spectatori pasivi la un conflict care risca să ne arunce într-o criză globală. Deși o bună parte a europenilor nu vor să fie implicați într-un război cu Iranul și nu mai vor să sponsorizeze din propriile taxe crimele Israelului, lipsesc pârghiile pentru ca vocea lor să fie luată în considerare. Vocile individuale nu sunt de ajuns pentru o schimbare politică, e nevoie de organizarea unei mișcări de masă, coordonată și capabilă să acționeze și să planifice pe un termen mai lung, nu doar să reacționeze în momentele în care suntem aproape de încă un război.

Subscribe now

Share

Un raport intern al UE, dezvăluit în 2024, recunoaște că Israelul a comis crime de război în Gaza.

Raportul reprezintă o dovadă suplimentară că liderii Uniunii Europene au sprijinit și colaborat cu Israel, în deplină cunoștință de cauză privind crimele sale de genocid împotriva celor 2,3 milioane de palestinieni din Gaza. Aceștia sunt complici la genocid și trebuie investigați pentru complicitate la crimele de război, crimele împotriva umanității și genocidul comis de Israel.

În aprilie 2025, sub presiunea mișcărilor populare și a societății civile, Olanda a solicitat oficial o reanalizare a Acordului de Asociere dintre UE și Israel pentru posibile încălcări ale Articolului 2, care prevede: „Relațiile dintre părți [UE și Israel], precum și toate dispozițiile acordului în sine, se bazează pe respectarea drepturilor omului și a principiilor democratice.”

17 dintre cei 27 de miniștri de externe ai blocului european au susținut inițiativa, în timp ce obișnuiții opozanți – Germania, Italia, Cehia, Ungaria și Cipru – au votat împotrivă.

Pe 23 iunie 2025, în cadrul întâlnirii Consiliului de Afaceri Externe al UE, Kaja Kallas, Înalta Reprezentantă a UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, este așteptată să prezinte rezultatul acestei noi analize, împreună cu un set de recomandări privind măsurile ce trebuie luate în cazul în care analiza va fi concludentă.

Demascând rasismul și ipocrizia profundă a UE, la doar câteva zile de la invadarea Ucrainei de către Rusia, Uniunea a impus sancțiuni drastice asupra Rusiei, companiilor, universităților și centrelor sale culturale.

În contrast, deși cunosc din propriul audit intern și din rapoartele ONU și ale organizațiilor internaționale pentru drepturile omului că Israel comite un genocid în Gaza, UE și statele sale membre continuă de peste 20 de luni să înarmeze, să finanțeze și să protejeze în fața răspunderii regimul de apartheid al Israelului. Acestea s-au asociat de bunăvoie la epurarea palestinienilor de către SUA și Israel și la subminarea fundamentelor dreptului internațional și drepturilor omului.

UE este cel mai important partener comercial al Israelului, cu un volum de schimburi anuale de peste 45 de miliarde de euro. Prin Acordul de Asociere UE-Israel,statul israelian beneficiază de acces preferențial pe piața europeană și la resurse, inclusiv la finanțare prin programul Horizon, în cadrul căruia universitățile israeliene au primit un procent mai mare din bugetul total decât universitățile germane, britanice sau franceze.

Potrivit Avizului Consultativ al Curții Internaționale de Justiție din iulie 2024, terții, inclusiv statele, au obligația legală „să ia măsuri pentru a preveni relațiile comerciale sau de investiții care contribuie la menținerea situației ilegale create de Israel în Teritoriile Palestiniene Ocupate.”

Zeci de experți în drepturile omului ai ONU au afirmat că, pentru ca toate statele să-și îndeplinească obligațiile declanșate de hotărârile CIJ, trebuie „să anuleze sau să suspende relațiile economice, acordurile comerciale și academice cu Israel care pot contribui la prezența sa ilegală și la regimul de apartheid în Teritoriul Palestinian Ocupat.” Mai mult, trebuie „impus un embargo total asupra armelor în privința Israelului, care să oprească toate acordurile, importurile, exporturile și transferurile de arme, inclusiv de articole cu dublă utilizare.”

Comitetul Național Palestinian al BDS, cea mai mare coaliție a societății civile palestiniene și conducerea mișcării globale de BDS, transmite un apel către oamenii de conștiință și societatea civilă, în special către sindicate, să exercite presiuni asupra instituțiilor UE și asupra tuturor statelor membre pentru ca acestea să își respecte obligațiile legale internaționale prin impunerea de sancțiuni regimului de apartheid israelian, precum și măsuri de a trage la răspundere Israel pentru crimele comise.

În avansul întâlnirii Consiliului pentru Afaceri Externe al UE, solicităm anularea Acordului de Asociere UE-Israel. Nu poate exista „business as usual” cu un regim de opresiune colonială care durează de 77 de ani împotriva poporului indigen palestinian.

Subscribe now

Share

Complicitatea continuă a statelor, companiilor și instituțiilor din întreaga lume, mențin genocidul continuat de Israelul împotriva palestinienilor: masacre zilnice, copiii, bărbații și femei murind în flăcări, înfometați și însetați până la moarte.

De 1 mai, o zi istorică pentru mișcarea sindicală internațională care amintește luptele muncitorilor pentru demnitate și dreptate, sindicatele palestiniene reînnoiesc de urgență apelul către sindicatele din întreaga lume de a intensifica toate eforturile pentru a pune capăt acestei complicități rușinoase în ocupația ilegală, apartheidul colonial și genocidul continuat de Israel.

2,3 milioane de surori și frați din Gaza care au supraviețuit acestui genocid și care continuă să i se opună, precum și întregul popor palestinian au nevoie de acțiuni globale de solidaritate, nu doar de sprijin retoric, în lupta împotriva agresiunii militare brutale, furtului de terenuri, distrugerii întregilor comunități, apartheidului colonial și ocupației.

1 mai este o zi a solidarității internaționale, în care ne reamintim că o agresiunea față de unul este o agresiune față de toate. Genocidul israeliano-american și complicitatea globală nu numai că au ucis zeci de mii de palestinieni și continuă să ucidă muncitorii palestinieni, care și-au continuat munca de personal medical, jurnaliști, salvatori și lucrători umanitari.

Genocidul a accelerat totodată instaurarea unei ere în care dreptatea este dictată de forță, lucru manifestat prin desconsiderarea dreptului internațional, drepturilor omului și drepturile muncitorilor. Asta ne afectează pe toți și, prin urmare, ar trebui să ne unească pe toți. Lupta pentru dreptate în Palestina este inseparabilă de lupta globală împotriva rasismului, exploatării și opresiunii sistemice.

Nu este doar o obligație morală, ci și legală pentru state și corporații să înceteze complicitatea la crimele comise de Israel și să impună sancțiuni legale, inclusiv un embargo militar în ambele sensuri, conform deciziilor Curții Internaționale de Justiție (CIJ) din 2024 - potrivit cărora Israelul comite vădit un genocid, practici de ocupație ilegală și politici de apartheid. Obligația este valabilă și pentru sindicate.

Este datoria acestora să se asigure că lucrătorii pe care îi reprezintă - fie în porturi, pe nave, în întreprinderi sau în birouri guvernamentale - nu sunt implicați, adesea fără știrea și/sau consimțământul lor, în acțiuni care implică complicitatea la genocid, apartheid și ocupația ilegală a Israelului.

Îndemnăm sindicatele și lucrătorii din întreaga lume să transpună solidaritatea în campanii serioase de presiune asupra guvernelor, corporațiilor și instituțiilor pentru a-și respecta obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional, punând capăt oricărei complicități la opresiunea colonială a Israelului.

Exemple de solidaritate ale lucrătorilor și sindicatelor din întreaga lume:

• IndustriALL Global Union, o federație sindicală globală care reprezintă 50 de milioane de lucrători din 140 de țări din sectoarele minier, energetic și manufacturier, a sprijinit mișcarea BDS.

• Sindicatele norvegiene, conduse de LO (care reprezintă un milion de lucrători) au făcut presiuni asupra Fondului Suveran Norvegian, cel mai mare din lume, pentru a exclude Israelul de pe lista statelor în care poate investi. În 2024, fondul a anunțat dezinvestirea a ~500 de milioane de dolari.

• Marile sindicate indiene care reprezintă zeci de milioane de lucrători au făcut presiuni asupra guvernului indian pentru a anula un transfer al forței de muncă în Israel pentru a înlocui lucrătorii palestinieni, îndemnându-i pe lucrători să boicoteze produsele israeliene și să nu manipuleze mărfuri israeliene.

• Sindicatele lucrătorilor portuari din Belgia, India, Catalonia, Franța, Italia, Grecia, Turcia, Maroc, California și Africa de Sud s-au opus și/sau au încercat să blocheze navele israeliene sau livrările de arme către Israel.

• IAATW, o alianță internațională a sindicatelor lucrătorilor din transporturi, cu 100 000 de membri din peste 27 de țări și 6 continente, a decis să boicoteze benzinăriile marca Chevron.

• În Olanda, FNV, sindicatul care reprezintă mulți angajați ai Universității din Amsterdam (UvA), a organizat o grevă istorică de patru zile în decembrie 2024, cerând, printre altele, ruperea legăturilor cu universitățile și corporațiile israeliene complice.

Sindicatele palestiniene semnatare fac apel la lucrătorii și sindicatele din întreaga lume să își intensifice sprijinul pentru lupta de a pune capăt genocidului și de a demonta regimul colonial de apartheid al Israelului prin:

• Exercitarea de presiuni asupra corporațiilor și instituțiilor pentru a pune capăt oricărei complicități, prin încetarea contractelor care sprijină direct sau indirect crimele atroce și ocupația ilegală a Israelului și prin adoptarea unor politici etice de achiziții și investiții care exclud tranzacțiile cu companii implicate în încălcări grave ale drepturilor omului oriunde, inclusiv în Palestina. Desprinderea de astfel de companii este o datorie etică și legală.

• Adoptarea de către sindicate a acelorași politici etice de achiziții și investiții care exclud relațiile cu societăți implicate în încălcări grave ale drepturilor omului oriunde, inclusiv în Palestina.

• Întreruperea pașnică a activității uzuale la locul de muncă prin:

  • Dezvoltarea de campanii precum #BlocktheBoat, stopând navele implicate în transferuri ilegale de armament militar, sau de alte produse care pot deservi genocidului și presarea companiilor complice.

  • Refuzul de a manipula mărfuri militare, sau alte produse care pot deservi genocidului.

• Respingerea oricărui acord rasist cu Israelul care facilitează înlocuirea și oprimarea în continuare a lucrătorilor palestinieni.

• Intensificarea campaniilor BDS economice, academice, culturale și sportive.

• Exercitarea de presiuni asupra guvernelor pentru a-și respecta obligațiile legale ca urmare a hotărârilor CIJ din 2024, astfel cum au afirmat experții ONU în domeniul drepturilor omului, cel puțin prin impunerea „unui embargo total asupra armelor pentru Israel, stoparea tuturor acordurilor, importurilor, exporturilor și transferurilor de arme, inclusiv a articolelor cu dublă utilizare care ar putea fi utilizate împotriva populației palestiniene aflate sub ocupație”, precum și anularea sau suspendarea „relațiilor economice, a acordurilor comerciale și a relațiilor academice cu Israelul care ar putea contribui la prezența sa ilegală și la regimul de apartheid din teritoriul palestinian ocupat”.

• Ruperea tuturor legăturilor cu Histadrut și expulzarea acestuia din toate forurile internaționale.

• Declararea sindicatelor locale ca fiind împotriva apartheidului, pentru a pune capăt complicității corporative și instituționale cu regimul de apartheid al Israelului și cu genocidul poporului palestinian.

• Amplificarea acțiunilor globale din 15 mai, cea de-a 77-a aniversare a Nakba. La această dată, se face apel la susținătorii din întreaga lume să intensifice presiunile pentru sancțiuni imediate, legale și țintite asupra Israelului, incluzând un embargo militar.

Semnatari:

General Union of Palestinian Workers (GUPW)

Palestinian General Federation of Trade Unions (PGFTU), Gaza

Palestinian Federation of Unions of University Professors and Employees (PFUUPE)

Palestinian Union of Postal, IT & Telecommunications Workers

Federation of Independent Trade Unions

The Palestinian New Federation of Trade Unions

Engineers Association - Jerusalem Center

Medical Association - Jerusalem Center

Palestinian Dental Association - Jerusalem Center

Palestinian Bar Association

General Union of Palestinian Teachers (GUPT)

Agricultural Engineers Association - Jerusalem Center

Veterinarians Syndicate - Jerusalem Center

Association of Employees of The Financial Sector - Palestine

Health Services Employees’ Association

Union of Workers in Kindergartens and Private Schools

Jawwal Employee Association

Union of Workers in Local Authorities

Palestinian Electricians Union

Southern Electricity Company Employees Union

Declarația originală

Subscribe now

Share

Leila Khaled (n. 9 apr 1944, ليلى خالد ) s-a născut în 1944 în Haifa. La vârsta de patru ani, a fost expulzată din propria casă, alături de familia sa, după cum s-a întâmplat și cu alți 750.000 de palestinieni în timpul Nakba. Aniversarea sa de patru ani a coincis, de altfel, cu masacrul de la Deir Yassin, zi de doliu în Palestina, iar de atunci Khaled nu și-a mai sărbătorit nicio altă zi de naștere și a promis că nu va face acest lucru până când nu se va putea întoarce în Haifa.

Și-a petrecut copilăria într-o tabără de refugiați din Liban, fiind martoră încă de atunci la suferința și nedreptatea comisă asupra poporului palestinian. În autobiografia sa, își rememorează copilăria astfel:

Când avea 15 ani, s-a alăturat Mișcării Naționaliste Arabe – din care ulterior avea să se formeze în 1967 Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP), o organizație socialistă revoluționară – și a început să se implice activ în lupta palestiniană de eliberare. De atunci a ocupat diverse poziții în cadrul PFLP, inclusiv ca membru al Comitetului Central, unde a fost aleasă în 1993, sau ca membru al Biroului Politic, rol pe care îl are și astăzi.

A devenit cunoscută la nivel mondial în anul 1969, în timpul unei operațiuni de deturnare a zborului unui avion care se îndrepta către Tel Aviv, pentru a atrage astfel atenția asupra situației tot mai tragice din Palestina și a condițiilor brutale suferite de prizonierii politici palestinieni în închisorile israeliene. Niciun pasager nu a fost rănit în timpul misiunii, iar avionul gol a fost aruncat în aer după ce a aterizat în Damasc. În timpul zborului, i-a cerut pilotului să survoleze Haifa și acela a fost primul moment când și-a putut revedea, de la distanță, locul natal.

Operațiunea s-a finalizat cu eliberarea unor prizonieri politici palestinieni, iar drept consecință a rolului său în această misiune, Khaled a fost închisă o perioadă în Siria. În urma acestui eveniment care i-a adus faimă globală, a trecut prin mai multe operații faciale pentru a nu mai la fel de ușor de recunoscut și a își putea continua munca politică.

În închisoare, a scris acest poem, redat ulterior în cartea sa de memorii:

Palestina, dragostea mea!

pentru tine voi lupta

voi lupta

și voi deschide drumul

drumul întoarcerii

întoarcerea victorioasă

pentru toți părinții

pentru toți îndrăgostiții.

(...)

Pentru că drumul e lung și abrupt

iar pentru recuperarea patriei e nevoie de o

fermitate absolută.

De acum înainte nu ne vom mai pleca frunțile.

Inamicul poate fi puternic… dar noi suntem mult mai puternici.

Cauza noastră este dreaptă și justă,

și am început să credem în noi înșine.

Nu mai cunoaștem frica.

Așteaptă-mă. Așteaptă victoria.

Ne vom întoarce!

Anul următor, a fost implicată în deturnarea unui alt avion, operațiune în timpul căruia a fost ucis unul dintre tovarășii săi, Patrick Argüello, un revoluționar din Nicaragua. Sacrificiul lui pentru poporul palestinian a fost un exemplu marcant de solidaritate internațională pentru Khaled. În urma acestei misiuni, a fost arestată de către guvernul britanic și eliberată mai târziu în timpul unui schimb de prizonieri.

Khaled și PFLP au subliniat mereu că scopul acestor operațiuni a fost de a atrage atenția asupra luptei de autodeterminare a poporului palestinian și a injustițiilor sistemice comise de către statul sionist. Deși discursul mainstream, care neagă dreptul la rezistență al poporului palestinian, prezintă aceste acțiuni ca acte de „terorism”, Khaled răspunde, cu privire la acest subiect, într-un interviu:

În anii 70 a început să se implice în mișcarea femeilor palestiniene. A fost reprezentanta PFLP în Uniunea Generală a Femeilor Palestiniene și a participat la mai multe conferințe internaționale dedicate acestui subiect. În același timp, făcea parte din rezistența din Liban și încerca să protejeze taberele de refugiați de incursiunile armatei libaneze și ale milițiilor creștine de dreapta. În 1978 a contribuit la înființarea Casei Copiilor Rezilienței, dedicată îngrijirii copiilor martirilor din tabăra de refugiați Tal al-Za'atar din nordul Beirutului. În 1986, a fost înființată Organizația Femeilor Palestiniene, unde Leila Khaled a fost aleasă prim-secretară.

În 1973, este publicată autobiografia sa, My People Shall Live: Autobiography of a Revolutionary as Told to George Hajjar. Cartea urmărește etapele principale din viața lui Khaled: copilăria marcată de imaginea unui om ucis, văzut prima dată la patru ani, urmată de exil; nașterea conștiinței politice și radicalizarea încă din adolescență; pregătirea militară și implicarea în lupta palestiniană de eliberare.

Astăzi Leila Khaled împlinește 81 de ani, dintre care pe ultimii mai bine de 50 i-a petrecut implicată în activități revoluționare. Munca sa politică a luat diverse forme de-a lungul timpului, de la activități de fundraising, educație, sprijinul copiilor din tabere de refugiați, până la organizarea de proteste, implicarea în dialoguri internaționale și negocieri de pace; de la participarea la conferințe până la acțiuni disruptive.

În continuare se dedică luptei palestiniene, deși conferințele sale sunt uneori anulate fără motiv, îi este revocată viza în diverse locuri, iar figura sa este adesea demonizată. În urma acțiunilor sale, a devenit, însă, un arhetip al femeii revoluționare, fiind revendicată ca o voce centrală a luptei palestiniene și un simbol al rezistenței care inspiră eforturi de solidarizare la nivel global.

Pe măsură ce atacul israelian asupra Fâșiei Gaza s-a transformat într-un genocid propriu-zis, tema antisemitismului a redevenit de actualitate, acuzația de antisemitism fiind îndreptată atât asupra palestinienilor, cât și asupra aliaților lor.

Atacul Hamasului și a altor grupuri organizate și neorganizate palestiniene din 7 octombrie a fost de îndată catalogat drept un atac antisemit împotriva statului sionist, iar răspunsul disproporționat al forțelor israeliene a fost justificat drept un efort de auto-apărare împotriva unui nou pogrom. Propaganda absurdă din jurul atacului (ex. cei 40 de copii decapitați, copii scoși din burțile mamelor lor, nou-născuți arși în cuptoare, violuri sistemice șamd) a fost rapid preluată fără dovezi de către guvernele aliate Israelului și a contribuit la crearea unui discurs dezumanizant și rasist împotriva tuturor palestinienilor, care au fost etichetați drept sălbatici antisemiți.

Desigur, nu trebuie negată violența atacului și tragedia victimelor civile ale atacului din 7 octombrie, dar în același timp, fără o contextualizare a situației, este imposibil să înțelegem cauza palestiniană și valul de solidaritate venit din partea milioanelor de oameni de pretutindeni, dar în special în așa-zisul Sud Global, care a trecut prin propriul său proces de colonizare și decolonizare.

Antisionismul – parte din mișcarea antirasistă și anticolonială internațională

Israelul a ocupat mereu un spațiu discursiv contradictoriu, pe de o parte, victimă moștenitoare a pogromurilor europene și a Holocaustului și, pe de altă parte, o putere militară expansionistă și aliat al Vestului dornic să subordoneze lumea arabă din zona mediteraneană.

În spațiul public românesc, discursul sionist[1] a fost mai mereu unul al victimizării, iar după 7 octombrie, al unui așa-zis război de auto-apărare împotriva Hamasului și al antisemitismului, unde existența civililor palestinieni din Gaza a fost complet ștearsă. Printre puținele materiale din spațiul românesc care vin să abordeze dinspre o poziție academică problema antisemitismului în contextul genocidului din Gaza, găsim raportul Centrului de Studii „Theodor Hertzl”din cadrul SNSPA, raport intitulat „Explozia antisemitismului în lumea euro-atlantică în contextul crizei din Orientul Mijlociu”, publicat în decembrie 2023.

Cum era de așteptat, raportul vorbește desigur de pe o poziție pro-sionistă, pe un ton alarmist, care repetă în unele locuri propaganda atrocității și care ne avertizează despre pericolul manifestațiilor pro-palestiniene, deși nu oferă niciun exemplu concret despre cum manifestarea acestui drept la liberă adunare ar fi pus în vreun pericol comunitățile evreiești, în afară de prezența marginală a unor mesaje cu caracter antisemit.

Una din mizele raportului este de a promova ideea cum că antisionismul ar fi doar o altă manifestare a antisemitismului, unul din pilonii de bază al încercării de a cenzura palestinienii și aliații lor.

În textul „Antisionismul – antisemitismul societății post moderne și post-coloniale”, autoarea aduce însă o revelație importantă pe care mulți sioniști liberali refuză să o confrunte, și anume faptul că antisionismul nu atacă evreii pentru poziția lor de subalterni, o caracteristică a antisemitismului Vestic, ci este un atac asupra unei instituții auto-intitulate drept evreiască, i.e. statul israelian, care se află într-o poziție de dominare în relație cu populația palestiniană subalternă.

Mai mult, autoarea are curajul să spună ceea ce aceeași sioniști liberali încearcă să ascundă sub valul memoriei Holocaustului, și anume că statul israelian este parte din „establishment-ul” mondial și că, în cuvintele autoarei: „Antisemitismul a devenit parte a unui război mai complex, al lumii occidentale împotriva extremismului. Israelul, echivalat cu lumea occidentalã în narativele post-coloniale.”

Vedem astfel cum vechea dihotomie între civilizat/sălbatic și democratic/extremist este rejucată, doar că în acest moment istoric moștenitorii Holocaustului și-au câștigat locul printre apărătorii Civilizației prin deposedarea populației native, un drept de trecere pentru toate popoarele vestice coloniale.

Autoarea recunoaște că critica „de stânga” a sionismului nu reprezintă în sine o formă de rasism, ci este o critică a puterii reale manifestate prin înseși existența și practica Israelului, spre deosebire de poziția antisemită „clasică” (de dreapta), care atacă evreii sub pretextul unei puteri imaginare. Astfel, protejarea Israelului nu mai poate fi echivalată cu antifascismul secolului XX, al cărui scop a fost de a proteja minoritățile vulnerabile din interiorul societăților europene, ci este o apărare a puterii. Fapt evidențiat în nenumărate rânduri de evreii din diasporă, care s-au alăturat în numere record în 2023 și 2024 la protestele împotriva genocidului din Gaza:

„Prin studiu și acțiune, prin relația profundă cu palestinienii care luptă pentru propria lor eliberare și prin propria noastră înțelegere a siguranței evreilor și a autodeterminării, am ajuns să vedem că sionismul a fost un răspuns fals și eșuat la întrebarea disperată reală a strămoșilor noștri, confruntați cu nevoia de a-și proteja viețile de antisemitismul criminal în Europa.”(JewishVoiceforPeace)[2]

Însăși dihotomia de antisionism de stânga și antisionism de dreapta este în mare parte înșelătoare și menită să confunde discursuri construite pe baze epistemologice contradictorii într-un discurs unitar, deși punctul de intersecție între cele două poziții îl reprezintă doar statul israelian. Acesta este același artificiu discursiv folosit de așa-zișii centriști care echivalează mișcarea anti-rasistă a persoanelor de culoare și mișcare identitară rasistă albă ca și două fațete a politicilor identitare, promovând ca și soluție o noțiune post-rasială a identității, ignorând complet impactul material real al rasismului asupra comunităților de culoare și negând astfel legitimitatea luptei anti-rasiste.

Israelul nu este special

Toții colonizatorii au avut o misiune civilizatoare primită de la Dumnezeu, iar sioniștii nu sunt o excepție. În același mod în care coloniștii din așa-zisă Lumea Nouă au fugit de represiunea religioasă din Europa și au decimat populația nativă din Insula Țestoasei^[3], la fel și evreii, victime ale pogroamelor și apoi a Holocaustului european, au ajuns să colonizeze Palestina, desigur în contexte istorice diferite.

Principala diferență între proiectul sionist și alte proiecte colonizatoare menite să epureze etnic și să înlocuiască populația nativă în întregime este că proiectul sionist a fost și este un eșec, care în ciuda sprijinului marilor puteri coloniale nu a reușit nici până în ziua de azi să întemeieze Ereț Israel. În ciuda dezechilibrului de putere dintre israelieni și palestinieni, aceștia din urmă au reușit să reziste și să existe în față a peste 75 de ani de atacuri.

Apelul la memoria Holocaustului este un apel disperat al unui etnostat hipermilitarizat eșuat, dovadă fiind și faptul că majoritatea evreilor trăiesc în continuare în diasporă și nu în Israel. Un apel către cei care au fost de altfel responsabili pentru Holocaust și care prin susținerea statului sionist își permit acest gest de purificare simbolică, prin care își leapădă povara celei mai mari crime ale secolului XX și o pasează palestinienilor și celorlalți locuitori ai Levantului, care nu doar că nu au fost părtași în Holocaust dar au și oferit un exemplu de conviețuire inter-religioasă rar întâlnit în lumea europeană.

Desigur, dincolo de latura simbolică și discursivă a relației „complicate” dintre Israel și lumea europeană, există și o latură extrem de reală în care Israelul reprezintă o extensie a puterii vestice în Orientul Mijlociu. Faptul că istoria statului sionist se leagă succesiv de cea a imperiului britanic, apoi de cea a imperiului colonial francez și în cele din urmă a imperiului capitalist american, nu este o coincidență. În cuvintele lui Joe Biden „dacă Israelul nu ar exista, ar trebui să-l inventăm.”

Astfel, critica statul sionist nu este o critică a iudaismului statul israelian, ci este o critică a unui stat colonizator care se întâmplă să fie un stat etnonaționalist evreiesc. Sionismul este ideologia care ghidează acest demers colonizator. Antisionimsul este critica unei ideologii și practici colonizatoare.

Antisionism, nu antisemitism

Nu trebuie să ne ascundem de faptul că printre noi există și persoane care au opinii antisemite sau care au promovat imaginarul antisemitismului. Unii din ignoranță, alții pentru că au ajuns să extindă antipatia pentru statul israelian către toți evreii, alții pentru că sunt, în esență, antisemiți. Unele persoane au încă nevoie de o educație antirasistă, iar cei ce nu înțeleg problema reală a antisemitismului nu ar trebui tolerați. Acestea sunt însă poziții minoritare.

Ca și o mișcare antirasistă, nu trebuie să ne fie frică să revendicăm istoria luptelor împotriva rasismului și fascismului, lupte care în special în Europa au avut în centrul lor inclusiv comunitățile de evrei. Chiar și în acest moment istoric, mișcarea pro-palestiniană cuprinde și o parte din comunitatea evreiască internațională. Este datoria noastră, ca și aliați în această luptă, să ne asigurăm că le este oferit respectul cuvenit și să nu uităm că, în ciuda a ceea ce pretinde statul israelian, acesta nu reprezintă toți evreii.

Antisionismul nostru este unul antirasist și, prin extensie, este împotriva oricărei forme de antisemitism. Mișcarea noastră aduce la un loc oameni de toate credințele și etniile, într-o manifestare a solidarității internaționale sub stindardul palestinian, în numele libertății și păcii.

[1] Sionismul este ideologia care justifică ocuparea Palestinei de către colonizatorii evrei europeni. Deși sioniștii mai liberali insistă că această ideologie este un complexă și plină de nuanțe, de altfel un argument folosit inclusiv de apologeții neofascismului și rasismului modern, rădăcina acesteia este una relativ simplă, formarea unui stat entonaționalist evreiesc pe teritoriul Palestinei istorice.

[2] https://www.jewishvoiceforpeace.org/resource/zionism/

[3] Numele populațiilor native pentru America de Nord

Mulțumim pentru lectură! Această postare este publică, așa că nu ezitați să o distribuiți.

Share