Scriem acest text din dorința de a clarifica unul dintre principiile strategice ale mișcării de solidaritate cu Palestina, anti-normalizarea, în contextul în care am observat că există în continuare multă confuzie despre cum ar trebui abordată societatea israeliană în contextul ocupației, apartheidului și genocidului.
În calitate de parteneri ai mișcării conduse de palestinieni pentru Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni (BDS), considerăm că acest principiu este fundamental în munca noastră politică.
Normalizarea – O conversație între sabie și gât
Normalizarea transformă o relație de dominație în aparența unui dezacord între două părți egale.
Îl așază pe cel ocupat lângă ocupant, pe refugiat lângă statul care îi neagă dreptul la întoarcere și pe prizonier lângă instituțiile responsabile pentru încarcerarea sa. Întâlnirea rezultată este prezentată drept dialog, reconciliere sau coexistență.
Ghassan Kanafani a descris negocierile desfășurate în asemenea condiții drept o conversație între sabie și gât. Imaginea surprinde problema centrală. O parte controlează armata, granițele, spațiul aerian, apa, dreptul la proprietate, închisorile și libertatea de mișcare. Celeilalte părți i se cere să se comporte ca și cum ambele ar dispune de aceeași putere și ar purta aceeași responsabilitate.
Anti-normalizarea refuză această ficțiune.
Probabil cel mai relevant exemplu recent al normalizării îl reprezintă Acordurile Abraham. Semnate în septembrie 2020, acordurile au stabilit legături diplomatice, economice și de securitate formale între Israel, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Maroc. Totul în timp ce ocupația a continuat. Refugiații palestinieni au rămas strămutați. Coloniile au continuat să se extindă. Gaza a rămas sub blocadă. Ceremonia „păcii” a împins eliberarea palestiniană și mai departe de centrul politicii regionale.
Pentru noi, români și europeni, aceste acorduri sunt mai puțin relevante pentru că trăim deja într-o lume în care normalizarea cu regimul de apartheid israelian este o realitate puternic înrădăcinată. Normalizarea UE cu Israelul e o constantă care presupune menținerea și aprofundarea relațiilor comerciale, diplomatice, științifice și de securitate, în timp ce ocupația, colonizarea și încălcările drepturilor palestinienilor sunt tratate ca probleme secundare, fără consecințe reale asupra parteneriatului.
Refuzul Uniunii Europene de a opri comerțul cu coloniile ilegale din Cisiordania este doar unul dintr-o serie lungă de refuzuri de a transforma condamnările declarative ale ocupației israeliene în sancțiuni economice și politice reale.
Dar normalizarea nu este produsă numai prin tratate între state, ci și prin instituțiile sociale, sindicale și culturale care prezintă societatea israeliană ca pe un partener obișnuit, separat de sistemul ocupației.
Deși în general majoritatea celor care participă la mișcarea de solidaritate cu Palestina sunt de acord că aceste acorduri naționale și transnaționale reprezintă o complicitate la genocid și ocupație, poziția unora este mai puțin coerentă atunci când vorbim de participarea societății israeliene și instituțiile acesteia la aceste crime.
Pentru a nu lăsa loc de interpretări, susținem pe deplin principiul BDS care vizează complicitatea, nu identitatea. Nu susținem atacurile asupra cuiva doar din cauza identității sale naționale sau religioase.
În același timp, e nevoie să acceptăm că acțiunile statului Israel, auto-proclamat „singura democrație din Orientul Mijlociu”, nu sunt doar responsabilitatea actualului guvern sau a clasei conducătoare israeliene.
Ocupația nu este reprodusă exclusiv de guvernul aflat temporar la putere. Ea se sprijină pe instituții militare, economice, sindicale și culturale profund înrădăcinate în societatea israeliană. Într-un proiect colonial, interesele create de dominație pot uni segmente ale mai multor clase sociale în apărarea aceluiași sistem.
Astfel, secțiuni ale muncitorimii israeliene și organizațiile care le reprezintă ajung să fie în anumite situații în prima linie a ocupației și a apartheidului, subminând interesele comune pe care ar putea să le aibă cu muncitorii palestinieni.
Muncitorii se întâlnesc în condiții inegale
Organizațiile muncitorești și partidele care reprezintă clasa muncitoare israeliană au participat activ la colonizarea Palestinei, au fost în timpul Nakbei unul din motoarele expulzării palestinienilor și reprezintă în ziua de azi un puternic pilon al normalizării. Organizații precum Histadrut, cea mai mare confederație sindicală din Israel, sunt puternic înrădăcinate în mișcarea sindicală europeană și sunt unul din principalele obstacole în calea solidarității sindicale cu muncitorii palestinieni.
Această istorie continuă să influențeze relația dintre clasa muncitoare israeliană și stat. Pentru o mare parte a populației evreiești israeliene, serviciul militar obligatoriu este urmat de ani de mobilizare ca rezerviști. Muncitorul din fabrică poate deveni periodic soldat al armatei care controlează Cisiordania și desfășoară operațiuni în Gaza. Separarea abstractă dintre „muncitor” și „soldat” dispare atunci când aceeași persoană poartă uniforma, execută ordine și participă la mecanismul militar al ocupației.
Poziția de clasă nu oferă imunitate morală sau juridică. Un soldat provenit din clasa muncitoare care participă la genocid și ocupație, care atacă intenționat civili, maltratează prizonieri, participă la jafuri, distruge locuințe ori execută ordine vădit ilegale trebuie să răspundă pentru crime de război.
Afirmația potrivit căreia muncitorii palestinieni și israelieni au aceleași interese de clasă conține un adevăr abstract, dar rupt de realitatea materială și istorică. Da, capitalul exploatează munca de ambele părți, dar condițiile materiale determină dacă acest interes comun se transformă în solidaritate reală, iar momentan realitatea ne arată că solidaritatea de clasă abstractă nu s-a tradus în solidaritate materială. Israelienii care refuză serviciul militar sau se opun activ ocupației și genocidului sunt în continuare o minoritate infimă.
Muncitorii israelieni beneficiază de cetățenie, libertate de mișcare, acces la legislația israeliană a muncii și reprezentare prin instituții puternice precum Histadrut. Muncitorii palestinieni trăiesc sub regim militar sau sub un sistem separat de control juridic și administrativ și sunt victimele genocidului în Gaza.
Un slogan despre unitatea muncitorilor nu poate șterge aceste condiții, fapt recunoscut de către mișcările de stânga palestiniene, dar aparent greu de integrat în propria gândire pentru unii europeni, încă blocați în modele idealiste care susțin o perspectivă în aparență egalitară, în timp ce privilegiile materiale, politice și legale ale muncitorilor israelieni sunt tratate ca fiind irelevante.
Hapoel și antifascismul golit de politică anticolonială
O altă zonă apropiată mișcării de solidaritate cu Palestina este solidaritatea antifascistă și antirasistă. Opresiunea palestinienilor nu poate fi separată de sistemul rasist și eurocentric1 care o legitimează, iar lupta pentru dreptate în Palestina este, în mod fundamental, o luptă împotriva rasismului, colonialismului și imperialismului.
Această luptă poate fi însă confiscată și golită de conținut de suporteri precum cei ai cluburilor Hapoel. Hapoel Tel Aviv și alte cluburi Hapoel provin din tradiția laburist-sionistă și își construiesc imaginea prin simboluri muncitorești, steaguri roșii și mesaje antifasciste, prezentându-se drept alternativa „progresistă” la rasismul deschis al galeriei Beitar Ierusalim și al grupării La Familia.
În același timp, grupuri de suporteri Hapoel au adoptat simboluri naționaliste și militariste și au arborat bannere care glorifică soldații israelieni și rolul lor în Gaza. În acest fel, o identitate aparent de stânga devine compatibilă cu susținerea armatei, cu tăcerea față de ocupație și genocid și cu integrarea în consensul național israelian.
Cazul Hapoel arată limitele unui antifascism redus la estetică, rivalități de stadion și opoziție față de extrema dreaptă cea mai explicit rasistă. Opoziția față de La Familia nu este suficientă atunci când ocupația, apartheidul și devastarea societății palestiniene rămân necontestate.
Antifascismul fără anticolonialism devine o simplă estetică. Internaționalismul nu se măsoară în steaguri roșii și embleme, ci în poziția față de ocupație, serviciul militar și libertatea palestinienilor.
Un club care celebrează soldații unei armate de ocupație nu reprezintă o alternativă reală la dreapta israeliană: reproduce aceeași ordine sub alte culori.
Co-rezistența urmează revendicările politice palestiniene
Există o alternativă de solidaritate reală între palestinieni și israelieni. Mișcarea BDS, condusă de palestinieni, oferă un cadru clar. Normalizarea are loc atunci când se participă la activități împreună cu instituții sau organizații israeliene care ascund opresiunea, prezintă ambele părți ca fiind egal responsabile sau promovează coexistența fără să confrunte sistemul de dominație.
Co-rezistența are un caracter politic diferit. Ea aduce oamenii împreună într-o luptă organizată împotriva ocupației, apartheidului și opresiunii coloniale. Ceea ce organizații precum Histadrut sau ultrașii antifa israelieni nu o fac.
Obiectorii de conștiință israelieni oferă un exemplu pozitiv, tineri care au acceptat pedepse cu închisoarea în loc să servească în armata israeliană. Acțiunile lor rup cu așteptarea potrivit căreia cetățenii israelieni trebuie să participe la ocupație și război.
Organizații și jurnaliști precum B’Tselem și +972 Magazine au documentat apartheidul, violența coloniștilor, abuzurile militare și distrugerea comunităților palestiniene. Activitatea lor contribuie la expunerea unor realități pe care autoritățile israeliene și guvernele aliate încearcă să le ascundă.
Aceste acțiuni merită recunoaștere deoarece contestă puterea israeliană din interiorul societății israeliene. Valoarea lor rezultă din contribuția adusă eliberării palestiniene.
Dezechilibrul de putere însă rămâne. Disidenții israelieni păstrează cetățenia și privilegiile sociale de care palestinienii aflați sub ocupație nu beneficiază. Opoziția lor nu poate înlocui vocile palestiniene și nici nu poate transforma recunoașterea israeliană într-o condiție pentru legitimitatea palestiniană.
Anti-normalizarea ca principiu de bază al mișcării
Un viitor comun și drept începe cu libertatea, egalitatea și restabilirea drepturilor refugiaților. Dialogul poate susține această luptă atunci când confruntă structurile dominației. Dialogul care lasă aceste structuri intacte oferă opresiunii o aparență umană.
Această lecție simplă trebuie să stea la baza muncii politice de solidaritate cu cauza palestiniană, oriunde ar avea loc.
Ascultați apelul mișcării BDS conduse de palestinieni. Respingeți organizațiile și persoanele care urmăresc spălarea opresiunii. Respingeți proiectele culturale, academice, comerciale și politice care înlocuiesc eliberarea cu coexistența.
Susțineți co-rezistența îndreptată împotriva ocupației și apartheidului. Fiți alături de cei care refuză serviciul militar, de jurnaliștii și organizațiile care expun violența statului israelian, păstrând în același timp conducerea palestiniană în centrul luptei.
Gâtul nu are nevoie de o conversație mai înțelegătoare cu sabia.
Are nevoie ca sabia să fie îndepărtată.
Prin „eurocentrism” nu ne referim strict la Europa ca spațiu geografic, ci la un sistem de reprezentări și raporturi de putere care prezintă experiența istorică occidentală drept model universal al modernității și civilizației. Statele Unite reprezintă o continuare și, în multe privințe, o extindere globală a acestei ideologii eurocentrice, rasiste și coloniale.